(31.10.2016)
Adio, pică frunze
şi dulci, mai dulci ca mierea
sunt ale tale buze
când îmi răpesc durerea…
Mă ia încet de mână,
mă plimbă printre stele
şi-atunci ‘or să rămână,
pe veci, doar ale mele…
Zâmbeşte-mi, nu pleca,
nu fii, şi azi, grăbită
ci, fă a vindeca
doi ochi într-o orbită…
Nu-i mai lăsa să plângă
când, iar, te pierzi în zare,
un semn cu mâna stângă
le fă din depărtare…
Întoarce-te mereu,
şi azi, şi ieri, şi mâine,
şi când îmi este greu,
şi când îmi este bine…
Întreabă-mă în şoaptă,
să nu trezim copacii,
de, în vatră, îi pâine coaptă
şi, copţi, îs cozonacii…
Eu i-am uitat în sobă
de-atunci, de când a nins,
sunt negri ca o robă
căci, focul nu s-a stins…
Au ars de focul tău
şi pâini, şi cozonaci
dar, de-o vrea Dumnezău,
tu, alţii, îmi mai faci…
Adio, pică frunze
şi pic, şi eu, cu ele,
purtaţi de călăuze
la gâtu’ţi, ca mărgele…
Adio, pică frunze
ce vor ierna pe mine
când mii buburuze
mi-or aminti de tine…
Adio, pică frunze…
