(28.12.2015)
Pe cărări de vise, printre amintiri,
se prefac în rouă florile de munte
şi, fugind spre ceruri, află că în priviri
s-a ascuns durerea, ocean fără punte…
Pe cărări de şoapte, printre vagi săruturi,
se prefac în stele florile-de-colţ
şi, fugind din ceruri, miile de fluturi
se ascund în valuri, uită că sunt morţi…
Fluturii cei albi, din mătase pură
vor a ţese lumea… nouă, inocentă,
nu au ochi a vede ci, au ochi în gură
din a’ cărei lacrimi creşte o placentă!
Astă lume albă, fină, diafană
vrea să aibă aripi multe ca să zboare,
fură de la îngeri, le ascunde în haină,
uită că n-ai aripi dacă n-ai onoare!
Şi, ca drept pedeapsă şi, ca drept răspuns,
vine judecata… dură, nemiloasă:
“De nu poţi zbura, de ce stai ascuns
ca struţul de stepă şi faci pielea groasă?!
Vino la lumină, ieşi din întuneric,
ia o altă haină, fii un pic uman!
Pune-ţi chip de miel dar… un miel puternic,
nu mârţoagă moartă de mai mult de-un an!
Fii al tău călău, fii al tău stăpân!
Luptă cu trufia, ura, nedreptatea!
Ci, găsindu-ţi Calea, nu ajungi păgân!
Ci, găsindu-ţi Calea, nu te învinge moartea!
Fii un miel de Paşte, fii un miel din turmă!
Fii deci, doi mieluţi, nu e de-ajuns unul
căci, veni-va vremea cea mai de pe urmă
când vrei să te vadă, cu doi ochi, chiar… Domnul!
Fii al tău duşman, fii al tău duhovnic!
Luptă cu minciuna, luptă cu trădarea!
Ci, găsindu-ţi Calea, nu vei fi habotnic!
Ci, găsit-ai Calea? Asta-i întrebarea!”…
