Ghioceii când şoptesc
“Râde iarăşi primăvara”
vor să-ţi spună:
- Te iubesc,
am venit să-ţi luăm povara
căci, de-atâta iarnă grea
sufletul ţi-a oboist,
deie Domnul ce va vrea…
Hai cu noi în Infinit!”.
Şi, plecăm spre infinituri…
Ei, lumina o sfâşie,
se ascund în labirinturi,
nu gândesc la împărăţie!
În aceste clipe grele,
floarea movă de brânduşă
se uita printre zăbrele…
Căci, avea lacăt la uşă!
Din a sa cămară mică
alerga spre noi cu dor,
ageră ca o furnică,
şoapta-i dulce de amor:
- Ghiocei la colţ de lume,
ghiocei la colţ de veac,
ghiocei….veniţi a-mi spune
că iubirea n-are leac?!…
Ghioceii mei din suflet
se trezesc încetinel
şi, atunci, încep să cuget:
“A sunat un clopoţel?!”.
Văd un clopoţel din aur
ce bătea nervos în poartă
cu trei limbi, ca un balaur
și se blestema pe soartă:
- Fire-ai tu, Destin, să fii!
Unde pot să te găsesc?
Dintr-o joacă de copii
am ajuns să te iubesc!
Şi, cum îşi dorea să moară
tristul nostru Clopoţel,
chiar din joacă, într-o doară,
se transformă … în inel!
Ghiocei de după culme
se ivesc încet, încet
şi păşesc în noua lume
într-un dans dar…în duet!
Fiecare dă să fie
marele câştigător,
dar, această bătălie
mai vrea ceva: un actor!
Cineva îşi aminteşte
de Crăiasa din căsuţă
care plânge… că-şi doreşte
un duet, doar e drăguţă!
Şi, cum să deschidă uşa
ferecată în fier şi zale?!
Aruncă discret mănuşa
unui cavaler, în vale.
Stropi de rouă se închină
zorilor de dimineaţă….
În secret, încep să vină
cavaleri pe cai de ceaţă.
Unul singur e la pas.
El nu vrea să aibă grabă….
A luat ce-a mai rămas:
un inel… şi râde în barbă!
Concurenţa este dură…
Mii de ghiocei la poartă
se întreabă cum se fură
o crăiasă… a lor soartă.
Oh, începe bătălia
cavalerilor din veacuri…
Îşi aruncă pălăria
dar, degeaba! Nu au leacuri.
Miile de cavaleri
au pierit pe câmp de moarte…
Parcă-i azi, parcă e ieri,
parcă, totuşi… nu se poate!
De ce, Doamne, ai plecat
de la mine, din chilie?…
De ce, Doamne, ai lăsat
să se întâmple aşa urgie?
Doamne, unde am greşit?
Tu… mi-ai zis să-mi caut soarta!
Suflet trist, neprihănit…
De ce nu i-ai deschis poarta?!
Numai ce îşi şterge ochii
floarea movă de brânduşă…
Se împiedică în rochii
dar, tot fuge către uşă
căci, în prag, la miezul nopţii,
obosit şi plin de dor,
se dădea de ceasul morţii
dragul nostru călător.
- Care-ţi este supărarea,
călătorule pribeag? - Cred că am greşit cărarea…
Căutam un suflet drag! - Şi… de ce, mă rog, anume,
spui că nu ai dat de el? - Fiindcă am purces în lume
nu doar eu ci, şi-un…inel!
“Da?!”Se minună Crăiasa
deşi nu-i venea a crede
ştiind că va fi mireasa
după ce inelul vede.
Domnul nostru cavaler
alb, în strai de sărbătoare,
se îndreaptă către cer
şi se transformă în…floare!
Dar, Inelul, prieten drag,
ce i-a fost drept călăuză,
se pogoară el în prag
şi convinge strict pe muză:
- Draga noastră floare mov!
Rogu-te, nu refuza
să dai voie în alcov
unui prinţ…e vremea rea!
Acest înger e din ceruri
şi-a plătit cu preţul vieţii,
stând în ploaie, stând în geruri,
pentru tine, Fată a gheţii!
Epilog:
Cavalerii trec în lume…
Oare, ce vrem a le spune?!
Cavalerii trec în lume…
- Vă iubim, dorim a spune!
- (27.05.2015) –
