Ce-oi fi in mintea mea

0
172

Eram stinghera in biroul plin de persoane necunoscute, in cladirea 1 a firmei in care aveam sa lucrez. Paseam in acel loc pentru prima data. Noroc ca eram cu un coleg mai in varsta care lua initiativa, ca altfel nu ar fi fost un inceput prea placut, avand in vedere ca nu vorbeam prea bine franceza.

Am facut cunostinta cu toata lumea si am ramas acolo sa luam toti masa impreuna. In timp ce luam masa, cineva se asezase la o masuta langa geam. Simteam o privire indreptata asupra mea dar n-am prea avut curajul sa privesc in jur. Cand i-am intalnit privirea pentru prima data, un sentiment ciudat m-a cuprins, de parca regasisem un vechi prieten, acolo, printre toate fetele acelea straine.

Era putin retras, puteam sa vad ca prezenta mea ii provoca ceva, posibil un sentiment asemanator cu ceea ce eu simtisem…
Biroul meu era spatios si luminos, momentan mai aveam doar un coleg care urma sa plece curand, asa ca urma sa raman singura cu gandurile mele , lucru care ma intrista putin dar ma si bucura ca o sa pot sa ma concentrez mai mult pe munca.

Imi placea acest nou inceput. Ma simteam putin intimidata de marea de necunoscut care ma inconjura dar spiritul meu era gata sa porneasca in aceasta noua aventura.
Mereu am crezut in destin, iar acesta nu m-a dezamagit niciodata, asa ca am decis sa ma las pe mana lui.
Proiectu care mi-a fost incredintat era perfect pentru a acumula cunostintele de care aveam nevoie. Am inceput incet, incet sa comunic cu cei din jur, sa ies din cochilia in care intru uneori din teama de necunoscut.
Trecuse cateva zile de la noul meu start in firma, adunam intr-un coltisor fiecare amintire din aceasta experienta. Am ratacit pe undeva imaginea primei mese luate impreuna cu cei din cladirea 1, in prima zi , dar aceasta mi-a revenit intens in minte cand i-am revazut privirea.

Da, acea persoana care mi se parea atat de familiar fara sa fi schimbat vreo vorba, statea acum in fata mea, asteptam autobuzul impreuna.

Era de departe, venea dintr-o tara despre care nu stiam prea multe, dare a carei limba ma fascinase inca de cand eram copil. Aveam, pentru prima data ocazia sa vorbesc spaniola cu un nativ din America Latina, era incredibil.
Am luat autobuzul impreuna si am vorbit ca doi buni prieteni . Era ciudat , nu-mi puteam explica usurinta cu care reuseam sa socializez pentru prima data cu o persoana necunoscuta. Imi spusese atatea lucruri despre el si nu se oprea din a-mi pune intrebari, de parca voia sa intre in mintea mea, sa afle tot ce gandesc. Si, totusi, nu-l simteam deloc intruziv, era exact ca si cum as fi vorbit cu un prieten pe care nu-l vazusem de o vreme lunga si care era nerabdator sa afle ce am facut in tot acest timp.
– Oare ce cauti tu in lumea noastra ? ma intreaba la un momenta dat ?
– Cum adica, ce vrei sa spui ? il intreb eu, uimita.
– Nu am mai intalnit nicio fata asa frumoasa care sa lucreze in informatica, totul e diferit la tine…
– Ha ha, replica pe care o spui fiecarei fete pe care o intalnesti ?
Simteam ca ma inrosisem pana in varful urechilor, gestionarea complimentelor nu era punctul meu forte..
– Totusi , intr-o privinta ai dreptate. Am incercat de toate, finante, jurnalism, antreprenoriat, insa, nimic nu m-a atras precum informatica. Aici am sansa sa-mi folosesc spiritul creativ pentru ceva productiv. Simt ca mi-am gasit in sfarsit calea.

Am ras cu el cum n-o facusem de mult timp, cele 2 ore de traseu au trecut pe nesimtite.
– Ce faci seara asta ? ma intreaba la un moment dat.
– Cred ca o sa ies la o plimbare cu sotul meu, cum facem de obicei.
O tacere s-a asternut intre noi de parca totul inghetase.
Soferul anunta statia urmatoare.
– O seara placuta iti doresc ! imi spune, privindu-ma adanc in ochi.
Ajunsa acasa i-am povestit totul sotului meu, incantata fiind ca am avut ocazia sa vorbesc in sfarsit limba care imi placea atat de mult.
Sotul meu era un om foarte bun, eram casatoriti de 3 ani jumate si eram fericiti impreuna. Il iubeam si ma simteam norocoasa ca il aveam langa mine. Singurele noastre mici certuri erau din cauza lipsei lui de atitudine, initiativa, de obicei eram eu cea care trebuia sa decida in orice situatie din familia noastra.
Au trecut zile, saptamani, munca mergea bine si totul parea foarte asezat, simteam ca in sfarsit imi gasesc drumul care ma facea sa ma simt multumita.
Pe acel strain cu care ma simtisem atat de familiara nu-l mai vazusem deloc, ma intrebasem oare ce-o fi fost toata povestea asta, de ce-mi pasa ca nu-l mai vedeam in statia de autobuz ?
Poate era din cauza ca eram departe de casa, de prieteni, de tot, iar el imi dadea putin din sentimentele acelea. Persoanele din America latina sunt mai calde si sociabile, iar eu fiind o fire care are nevoie de oameni cu suflet cald alaturi, ma atasam usor de cei din jur.

Treptat am ajuns sa uit de existenta lui, ma axasem pe munca, ajungeam acasa seara tarziu si nu mai aveam timp de mare lucru.
Aveam cativa prieteni la scoala pe care o facusem aici dar francezii fiind oameni mai putin sociabili, n-am reusit sa simt o legatura stransa de prietenie.

– Ce-ai spune sa mancam impreuna luni ? scria intr-un mesaj primit pe o retea de socializare.
Da, asa cum va inchipuiti, venea de la el, fix in momentul in care absenta lui imi devenise indiferenta.
– Putem sa mancam impreuna, o sa vin cu noul meu coleg, nu prea cunoaste lume pe aici.
– As prefera sa mergem doar noi doi, daca se poate, te rog…
Am petrecut un weekend frumos, la plaja, chiar daca abia invatasem sa innot as fi stat tot in apa. Seara am savurat un pahar de wiskey cu sotul meu si am facut o plimbare pe malul marii, cum obisnuisem in ultimele luni.
Luni colegul cel nou nu venise la birou, deci aveam sa merg sigura pana la urma.
Peretele exterior al biroului meu era din sticla, fiind intr-un orasel in plina natura, iubeam sa privesc afara, sa vad copacii, soarele, insecte, veverite, iepurasi, ma transpunea intr-un taram de poveste.
La amiaza trebuia sa ne intalnim in fata cladirii 2 in care lucram eu, il vad coborand usor panta spre cladire, ma face sa zambesc, dar nu stiu de ce.

Cobor si mergem impreuna, era de parca tocmai coborasem din acel autobuz unde am avut prima discutie cu cateva saptamani in urma.
Am mancat, am vorbit de fapt mai mult decat mancat. Seful meu si cateva fete de la firma erau in acelasi restaurant si le-am zarit privirile indreptate spre noi, nu de putine ori.

– Hai sa luam masa impreuna in fiecare zi de luni, imi spune el inainte sa plecam.
– Ma voi mai gandi, ii raspund, cazuta putin pe ganduri.
Ma obisnuisem cu cei doi colegi din birou, ma simteam chiar bine la munca, timpul trecea repede, invatam in fiecare zi lucruri noi, iar asta imi dadea ambitie si curaj sa continui. Eram fericita sa lucrez in acelasi domeniu ca si sotul meu si speram ca intr-o zi sa lucram impreuna, sa avem mai mult timp pentru noi.
In urmatoarea saptamana am mers sa mancam iar impreuna, insa acum nu mai eram singuri, cativa colegi se asezase cu noi la masa. Fetele au inceput sa ma intrebe de el la plecare, asa ca am decis sa nu mai vin cu el la masa, pentru a nu lasa loc de interpretari. Inchisesem iar intr-o bula de timp acea relatie de prietenie inceputa atat de … ciudat .
De fiecare data cand privea spre geamul de la birou il ignoram, cand mancam cu colegii si era si el prin preajma ii raspundeam la salut si atat.

Era miercuri dupa-masa, eram fericita ca am scapat de o zi destul de obositoare, imi pusesem castile sa ascult niste muzica si profitam de momentul meu de bucurie. Cand imi ridic privirea il vad pe el, venind spre statie, vine la mine, ne pupam (cum sunt obisnuiti francezii sa faca de fiecare data cand se vad). Luam primul autobuz..

– Pot sa ma asez langa tine ?
– Nu e autobuzul meu, deci, poti sa te asezi unde doresti, ii raspund, cu un aer de dezinteres pe care il afisam uneori pentru a nu arata ce simt de fapt.

Urcam in al doilea autobuz si se aseaza din nou langa mine. Se intorce spre mine si-si lasa capul pe spatarul scaunului, ramanem pentru un moment fixati in timp, avea niste ochi mari si verzi, parul bogat si de un negru stralucitor, un zambet larg care ii dezvaluia o dantura perfecta.
Reluam discutia exact asa cum faceam de fiecare data cand eram doar noi. Cu glume, tachinari, zambete si aceeasi familiaritate neobisnuita pe care o simtisem de la inceput.

– Vreau sa ma inveti sa spun « Esti foarte frumoasa « in limba ta.
– Dar parca eu eram cea care invata spaniola, nu tu romana .
– Invatam amandoi, cum sa spun « ai cei mai frumosi ochi pe care i-am vazut vreodata« ?

Repeta dupa mine cu atata atentie si privirea lui imi patrundea adanc in suflet …
Oare ce se intampla cu mine, de ce simt ca ma regasesc pe mine insami cand sunt in prezenta lui ? imi sunau in minte aceste intrebari carora nu le gaseam raspuns…

Va urma

 

Comentarii

Comentarii

Lasă un răspuns