CEARTĂ STELARĂ

0
84

Luna îşi ceartă stelele
că i-au furat visele
doar că stelele se jură
că nu fură şi nu fură,
şi-apoi… ce puteau să fure
dacă luna în pădure
a ucis cu mâna ei
visele cu porumbei,
visele cu libelule,
de iubire, nesătule?!…

Şi-a lăsat sub jurământ
pentru cei de pe pământ
că, de spun ce au văzut,
îi va prefăcea în lut,
şi-a lăsat sub semn de cruce
pentru cei de la răscruce
că de spun ce-au auzit
îi va fi călăuzit
înspre negura străină
şi-i va prefăcea în tină…

Doar că unul orb şi surd
s-a pierdut, pare absurd,
s-a pierdut de pământeni
şi-l găsiră doi curteni
de la marele palat
stăpânit de Cel Înalt,
ei l-au întrebat de ce
a venit să-i judece…

Le răspunse: „Nu sunt mut,
am venit să vă ajut,
să salvăm azi împreună
stelele, de trista lună…”.

Şi-au plecat curtenii toţi
ca să-i caute pe hoţi
fiindcă ei au înţeles
cum că nu au de ales,
de’or fi moarte, de’or fi vii,
visele nu pot muri!…

De aceea, cred curtenii
că, prin mii de şiretenii,
stelele s-au înţeles
ca să fure tot mai des
visele cu porumbei
ce dormeau în flori de tei,
visele cu libelule,
de iubire, nesătule…

Şi-au făcut în miez de noapte
mii de vrăji din mii de şoapte,
şoapte spuse în nopţi cu lună
de cei care se cunună,
şoapte spuse în nopţi cu stele
de cei ce iubesc vestele!…

Şi-au făcut din gelozie
farmece şi vrăji, o mie
iar, de-am fost vrăjiţi, cu toţii,
chiar şi noi putem fi hoţii!?…

(19.09.2018)

Comentarii

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.