Spunea cineva, într-un comentariu, că, cei care știu că vor muri nu mai au chef să scrie pe blog, nu mai vor să vadă pe nimeni, într-un cuvânt ( sau mai multe! ) stau, pur și simplu și așteaptă ca ea să vină. Știți ce e ciudat? Că acea persoană era perfect sănătoasă, deci, nu pot spune că vorbea din experiență. Cum să spui așa ceva? Chiar nu înțeleg! Știi că vei muri, dar asta nu înseamnă că uiți să trăiești! Nu înseamnă că te izolezi într-un turn și aștepți, cu teamă sau cu mult curaj, ca ea să vină și să te prindă fără scăpare. Absolut deloc! Trăiești cu intensitate maximă orice clipă care îți este dăruită pentru că nu știi dacă ea va fi urmată de altă clipă. Iubești cu disperare, mai ales atunci când simți cu tot trupul și sufletul că ești iubit, cu aceeași disperare. Cauți să iei de la viață tot ceea ce-ți oferă pentru că știi că timpul tău e limitat! Acumulezi tot ceea ce se poate acumula fizic, mental și spiritual. Cauți viața peste tot, chiar și în lucruri. Și, când ajungi imobilizat într-un pat și nu te poți mișca fără un ajutor, îți lași mintea să caute viața, nu renunți, nu-ți piere cheful de a trăi. Când durerile sunt prea mari, atunci îți spui, pentru o clipă pe care o regreți, că ai vrea ca totul să se termine, că ți-ai dori doar odihnă, dar cauți viața în privirile celor din jurul tău, o smulgi și prelungești clipele. Clipe ce le dorești eterne, clipe la care nu ai renunța niciodată din proprie voință. Clipe de viață pură, frumoasă, apreciată la adevărata ei valoare.
probabil ca tu esti din cei care nu au avut acest sentiment si esti o persoana care lupta pentru viata…in ultimul timp s-au tot vazut astfel de cazuri care si-au prevestit moartea…adica au simtit ca sfarsitul este aproape..pentru unele persoane este ca o eliberare sa moara mai ales dupa o perioada mare de chin…asa ca nu judeca daca nu ai fost in situatia respectiva…am vazut destule cazuri cu oameni paralizati la pat ani intregi care isi doreau sa moara pentru ca nu mai suportau si ca si o persoana care a fost imobilizata la pat cateva luni iti spun ca nu este asa simplu precum spui tu…si este foarte greu pentru psihicul unei persoane…
Da,ai dreptate, mă lupt pentru viață, deși știu că am pierdut. Am ajuns imobilizată la pat de aproape două săptămâni și, ca să-mi fie mai ușor, mi-am creat o lume a mea, o lume pe care o înțeleg foarte puține persoane: soțul meu, frățiorii mei, bunica mea și cea mai bună prietenă. Nu neg că au fost clipe când mi-am dorit odihna eternă, dar, uitându-mă la durerea de pe chipul celor dragi, am regretat imediat că mi-am dorit să mor. Am descris ce simt eu, nu am generalizat, nu am cum să fac asta. Simțim diferit,trăim diferit,percepem suferința diferit. Iartă-mă dacă te-am jignit cu ceva, fără voia mea, eu am scris ceea ce simt!
este foarte bine ca iti doresti sa traiesti si nu te dai batuta…eu am trecut si cu mama prin clipe grele cand a facut accident vascular si a ramas paralizata la pat (bine pt o scurta perioada) si nu am lasat-o sa se dea batuta desi ea renuntase si nu mai avea nicio vointa…pana la urma am convins-o sa fie optimista si sa vrea sa isi revina sa munceasca pentru asta sa lupte si incet incet isi revine…este un proces lung, mai are zile cand se da batuta dar noi nu o lasam oricat ne-ar durea…asa ca te inteleg…si ce pot sa iti spun eu este ca trebuie sa lupti pentru tine si pentru cei dragi sa nu te dai batuta chiar daca o sa ai si zile mai proaste cand o sa iti doresti sa lasi totul balta….
bafta in continuare!
La 26 ani am toate motivele să-mi doresc să trăiesc, dar sunt destul de matură încât să accept ceea ce mi se întâmplă! Mulțumesc pentru gândurile tale bune!