(08.11.2016)
Încerc din câteva cuvinte
şi din durerea lor cea străvezie
să-ţi scriu o poezie, pui cuminte,
în sufletu’ţi sau… pe-o hârtie.
Nu ştiu ce-ar fi pe al tău plac,
nu ştiu ce-ai vrea să îţi aminteşti,
de vremurile când săream în lac
şi încercam să prindem peşti.
Sau… de pădurea disperată
de câte flori am rupt din ea
când cânta cucul prima dată,
dar nouă, nici că ne păsa!
Nu ştiu de-i bine sau e rău
să îţi iau acele amintiri,
să le arunc într-un pârău,
tu…să le cauţi din priviri!
Poate, ar fi mai înţelept
să ne prefacem c-am uitat
cum ne băteam cu pumnii în piept
când ne credeam fii de împărat.
Şi, poate, ar fi cu mult mai bine
dacă am lăsa azi, în uitare,
acele nopţi de lună pline,
de licurici, de stele căzătoare…
Tu, mă întrebai de ce cad stele
şi îmi arătai o stea, Polară,
eu, mă duceam în gându’mi pân’ la ele
şi mă întorceam în cântec de chitară…1
