Copilul si Mirarea

0
1084

A existat parcă dintotdeauna un copil ce locuia într-un vârf de deal.
Numele acestuia era al tuturor și toată lumea îl știa și el știa pe toată lumea pentru că el era copilul ce aștepta dimineața.

În fiecare dimineață acest copil fugea la locul numai de el știut, unde se întâlnea cu Mirarea, cea mai bună prietenă a sa pe care mereu o aducea Frumosul. Mirarea era minunată, dar și misterioasă, ea nu avea trup și nici nu vorbea, iar copilul nu
petrecea mai mult de o clipă cu ea, însă lui îi era îndeajuns.

Într-o dimineață, pe când copilul o zbughise spre locul numai de el știut, acesta o întâlni în
drumul său pe Morgana, o fată frumoasă, dar singură și tristă și pentru că îndrăzni, când
copilul o privi în ochi inima acestuia se împietri și frica îi înfășură inima.
Cu inima așa a ajuns copilul la locul numai de el știut și a așteptat ca Frumosul să o aducă pe prietena lui Mirarea, dar a așteptat în zadar, pentru că Frumosul nu era pe nicăieri și nici
Mirarea nu a venit singură.

Inima copilului s-a strâns și mai tare și dezamăgit a plecat înapoi pe vârful dealului unde
locuia. A doua zi, copilul, dis de dimineață a fugit iar la locul numai de el știut cu speranța că Frumosul se va ivi și o va aduce pe Mirarea. Inima îi era îndoită după ziua de ieri și temerile i s-au adeverit căci Frumosul nu s-a ivit și nici Mirarea nu a venit singură.
Zilele au trecut și diminețile au devenit o povară pentru copil pentru că prietena lui Mirarea
nu mai venea și inima copilului devenea din ce în ce mai grea.

Într-o dimineață decise să nu se mai ducă la locul numai de el știut și se așeză pe o buturugă la poalele dealului unde locuia și începu să plângă. Morgana, care se întâmplă să treacă pe acolo îl văzu și îl întrebă:
– De ce plângi copile?
– Am inima frântă, spuse copilul. Mirarea, prietena mea nu mai vine la locul de mine știut,
cred că Frumosul nu mai vrea să se ivească și să o aducă.
Morgana stătu un pic pe gânduri și apoi spuse:

– Copile, trebuie să cauți Binele, acesta știe unde este Frumosul.
– De unde știi, întrebă copilul.
– Dacă nu mă crezi întreabă Adevărul, îi răspunse Morgana, el îți va confirma.
Curiozitatea îi fu stârnită copilului și după ce zăbovi un pic pe gânduri întrebă:
– Și unde găsesc eu Binele și Adevărul?
– Eee, pentru asta trebuie să îmi dai ceva la schimb, spuse Morgana.
– Ce? Ce vrei la schimb? întrebă copilul aproape sugrumat de entuziasm.
– Vreau copilăria ta, răspunse Morgana. Eu, copile, sunt mereu tristă pentru că sunt singură și copilăria mi-ar fi un bun companion, continuă Morgana.
Copilul nici nu clipi și într-un suflet spuse:
– Bine, îți dau copilăria, numai spune-mi cum ajung la Binele și Adevărul.

– Trebuie să cobori în pădurea mlăștinoasă unde stă Valea Întunecată. Ea îți va arăta drumul către Adevărul și Binele, dar te avertizez, ai grijă la soțul acesteia pentru că îți va vrea inima.
Numele lui este Opusul.
– Bine, și cum îți dau copilăria întrebă copilul.
– Nu te preocupa, când vei pleca de aici, cu fiecare pas pe care îl vei face spre pădurea
mlăștinoasă, copilăria ta îmi va reveni.

Copilul dădu să plece și când făcu primul pas simți cum ceva din el se rupe și când făcu al
doilea pas, o altă parte din el se rupe, dar el curajos continuă și merse mai departe. Când se apropie de ieșirea din sat aruncă o privire în urma sa și văzu pe Morgana ținând o umbră de copil de mână și când era gata – gata să iasă din sat mai aruncă o ultimă privire și observă că umbra de copil devenea din ce în ce mai reală. Atunci copilul înțelesese că numai așa putea merge mai departe și cu gândul la Mirarea se îndreptă spre pădurea mlăștinoasă. Copilul coborî și se avântă din ce în ce mai adânc în pădure căutând cărarea spre casa unde stătea Valea Întunecată.

Pădurea aceasta era plină de animale pe care nu le mai văzuse, care se târau și mișunau peste tot. Copilul era de-a dreptul îngrozit, dar speranța revederii Mirării îi dădea curaj. La un moment dat, pe când se lupta să pășească peste un șarpe, simți cum o mână îl înșfăcă și-l ridică ca pe un fulg, apoi un chip hâtru îl privi în suflet și cu o voce guturală spuse:
– Ce- mi cauți în pădurea mea? De ce îmi deranjezi fiii și fiicele omule? Nu știi că aici e
împărăția mea și nici un om nu ar trebui să fie aici?

Copilul privi în ochii urâtului și văzu pe sine în ei și atunci înțelese că acesta era Opusul,
soțul Văii Întunecate despre care Morgana îi spusese să aibă grijă pentru că îi va vrea inima.
– Caut drumul spre casa Binelui și a Adevărului, spuse copilul.
– Dar ce treabă ai cu ei? întrebă Opusul.
Copilul se gândi o clipă și spuse:
– Vreau să îmi recuperez copilăria.
– Copilăria?! Dar cum a ajuns copilăria ta la ei? strigă întrebător Opusul.
– Mi-a luat-o Morgana, răspunse copilul.
Opusul, stătu un pic pe gânduri și spuse:
– Omule, hai cu mine la nevasta mea să îți spună calea, dar va trebui să dai ceva la schimb
pentru asta.
Copilul nu apucă să mai spună nimic pentru că Opusul îl aruncă pe umărul său și porni spre
soția sa.

La un moment dat Opusul se opri și trânti copilul la pământ. De acolo, copilul văzu un copac imens cu o tulpină a cărei grosime nu o putea cuprinde cu privirea și ale cărei rădăcini groase se înfigeau adânc în pământul mlăștinos. Sub una dintre rădăcini văzu o ușă, de unde ieși o femeie cu chip de copil dar cu o gură uriașă din care se vedeau dinți ca de dragon. Gura femeii era înfricoșătoare, dinții erau orientați în toate direcțiile și erau foarte ascuțiți.
Cu o voce blândă, femeia grăi:
– Ce mi-ai adus aicea bărbate? Hrană pentru fiii și fiicele noastre ori pentru noi?
Copilul auzind vorbele femeii, sări ca ars în picioare și spuse înaintea Opusului:
– Am venit să caut pe Valea Întunecată să îmi spună calea spre casa Binelui și Adevărului.
– A, da? Și ce treabă ai mă rog cu ei, omule, întrebă Valea Întunecată.
– Vreau să îmi recuperez copilăria. Mi-a luat-o Morgana răspunse copilul.

– Bine, așteaptă aici, spuse Valea Întunecată și plecă în casa de sub rădăcinile copacului
împreună cu bărbatul ei. De acolo se auziră niște zgomote înfricoșătoare și copilul se gândi să fugă, dar își ținu în frâu frica și se încuraja cu gândul la Mirarea. Apoi, se făcu seară și
întunericul cuprinse pădurea iar copilul începu să tremure și să plângă gândindu-se că nu va scăpa cu viață de acolo, pe urmă își aminti că Morgana îi spusese că Opusul îi vrea inima și se întreabă cum de nu i-a luat-o până acum. Și tot gândindu- se el și încercând să înțeleagă realiză că inima sa este nevăzută ochilor Opusului pentru că era împietrită.

Copilul se încurajă să se înfricoșeze și mai tare pentru a se asigura că inima nu îi va fi luată și cu cât se lăsa mai cuprins de frică cu atât se îmbărbăta mai tare. Copilul fu cuprins de frică atât de tare încât deveni frică, dar nu se pierdu și dintr-o dată o lumină pătrunse în pădure și o voce blândă îi spuse:

– Iată calea, omule, ți – ai luminat- o.
Copilul o zbughi imediat pe cale și deși pădurea era plină de târâtoare și tot felul de animale copilul nu se înfricoșă, dimpotrivă inima i se încălzi plină de speranță. Atunci auzi o voce guturală ce striga :

– Inimaaa, inimaaa, trebuie să dai la schimb inima.
Copilul înțelesese atunci că Opusul îi văzuse inima și o voia, dar vocea blândă spuse:
– Rămâi în lumina căii pe care ți-ai luminat-o!
Copilul se cățără, se zgârie și se luptă cu toate obstacolele pe care le întâlni în calea luminii
sale în așa fel încât să nu se abată de la ea. Din când în când, o mână a Opusului mai
pătrundea în lumina căii încercând să-l înșface, dar se retrăgea imediat fiindcă lumina îl
ardea. Trei nopți și trei zile alergă copilul prin pădurea mlăștinoasă, trei nopți și trei zile se luptă copilul cu obstacolele pădurii și trei nopți și trei zile se ținu copilul departe de mâinile
Opusului, până ce, la sfârșitul celei de-a treia zi, se prăbuși istovit la marginea pădurii și căzu într-un somn adânc.

Dis de dimineață soarele îi mângâie carnea sfâșiată de crengile pădurii și copilul se trezi și
realiză că a scăpat și o stare plăcută îi cuprinse ființa. Și copilul își spuse: „–Iată Binele,
acesta trebuie să fie Binele. ”

– Adevărat ai gândit, spuse o voce.
Copilul ridică privirea și observă o ființă cu trei chipuri și recunoscu unul dintre ele. Era
Frumosul. Mirarea îl îmbrățișă din interiorul inimii sale iar ființa cu trei chipuri îl purtă peste pădurea mlăștinoasă înapoi la poalele dealului său și cu cât se apropiau mai mult cu atât copilăria copilului îi revenea.

Ființa cu trei chipuri a lăsat blând trupul copilului pe buturuga de unde căutarea începuse și a plecat, dar Mirarea nu l-a mai părăsit niciodată, iar copilul și prietena lui au trăit îmbrățișați până la adânci bătrâneți.

Comentarii

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.