(15.12.2016)
De mă auzi când plâng, să te opreşti, te rog frumos!
Să te opreşti din gându-ţi gol, să laşi secunda a zbura
spre mări de foc, spre orizonturi ce se întorc mereu pe dos,
spre stele care, încă, nu ştiu nici ele a ierta…
Iar, de auzi lacrima mea sau de o vezi pe cer,
să şti că luna m-a iertat, mi-a zis să nu disper…
De mă auzi când plâng, să te opreşti, te rog frumos
şi îmi încălzeşte plânsul, să n-ajungă brumos,
să-l fierbi în dor, să-l stingi în val spumos…
Să nu gândeşti c-o să mă doară secunda ta de fericire!
M-aşteaptă în gându-ţi gol! Plecat-am, sunt pe drum
dar, m-a oprit aseară un nor de înveşnicire
ca să-mi redea puterea, să nu mai plâng acum…
Iar, de auzi iubirea-mi sau de o vezi pe cer,
să şti că luna m-a iertat, mi-a dat voie să sper…
Să nu gândeşti c-o să mă doară secunda ta de fericire
ci, ia în mâna-ţi o vioară, din doruri fă citire
şi-atinge în taină norii că-ţi fac o proorocire!…
Dă liniştea mai tare, să nu se piardă în stele, să nu se piardă în foc
acele armonii ce ţi se-aştern în palme, ce-ţi scriu din nou destinul
când cete de prooroci, cu norii prinşi în joc,
te roagă să zâmbeşti, să laşi în urmă chinul…
Tu, fii ascultător, nu-i înfrunta pe zei,
degrab’ le mulţumeşte, să fie cum vor ei!…
Dă liniştea mai tare, să nu se piardă în stele, să nu se piardă în foc
tot ce trăim de-a pururi, ce în noi îşi are loc
şi nu uita că eu ţi-s dată de-un prooroc!…
