(03.04.2019)
Ieri, m-am uitat înspre apus
și n-am găsit ce căutam,
nu te-am zărit în norul ce s-a dus
și nici în flori ce sărutam
dar, tu, la margine de lume,
din Țara-Soarelui-Răsare,
ai încercat să dai un nume
la tot ce înseamnă dor, visare
când ai simțit să te arunci
în zorii zilei de argint,
când ai uitat de ai tăi prunci
și ai băut acel absint…
L-am întrebat pe Oscar Whilde
să-mi spună dacă vei muri
de leacu’ în care eu te scald
ca să începi a nemuri
spre a afla ce înseamnă viața
și ce înseamnă moartea ei
când vei găsi în el povața
de a zbura până la zei,
de a străbate ceruri multe
și amintiri neprihănite,
de a zbura prin lumi oculte
să-ți vindeci visele rănite…
Și Oscar Whilde mi-a dat răspuns
așa cum știe el mai bine,
nu îți va fi îndeajuns
doar un pahar… vai, ce rușine!
Un prim pahar dacă vei bea
și vei dori să te prefaci
spunând că toate-s cum ai vrea,
ar fi mai înțelept să taci
și bea absint înc’un pahar
ca să le vezi așa cum nu-s
fiindcă nimic nu e în zadar
când adevărul nu-i supus…
Tu ai băut pahare, trei,
umplute vârf cu zână verde
de-aceea, florile de tei
îmi spun că ochiul tău mă vede
și îmi spun că ai venit să îmi dai
paharul gol care-a rămas
când ai fugit din colț de Rai
unde-ai făcut un ultim mas
și îmi spun că ai uitat, din grabă,
absintul în ulcior de lut
iar, în pahar ți-au pus otravă
trei cucuvele și un slut…
De aceea, florile de tei
te-au însoțit în al tău zbor
ca, din otravă să nu bei
și ți-au adus acel ulcior,
tu te întrebi nedumerit
de ce ai ajuns în gândul meu
când te știai zburând grăbit
prin zori de zi, prin curcubeu
și te întrebi încă o dată
cum ai sosit în al meu gând
când tu zburai către o fată
ce n-o vedeai nicicând plângând…
Atunci, începi să-i spui cuvinte
dar, nu-și găsesc cărări spre ea
căci, simți cum alte jurăminte
sunt în zadar și ar durea
de aceea, încerci să te prefaci
că ești un negustor cinstit
care a ajuns, din mare vraci,
azi, un străin îndrăgostit
și vrei să vinzi, de s-ar putea,
nefericirea ta și-a ei,
întinzi ulciorul ca să bea
absintul ce-l uitaseși printre zei…
Amară, verde, minunată
este licoarea ce-am gustat
și simt iubire înverșunată
ce pentru tine am păstrat
dar, nu voiesc s-o dau degeaba
și nu voiesc s-o dau cu preț
ci, ca să fie sfântă treaba,
încerc s-o vând la precupeț,
el n-are bani, n-are cuvinte,
n-are cu ce să facă troc
când eu m-așez în a sa minte…
Nefericirea? N-are loc!
Și… Oscar Whilde avea dreptate
când îmi spunea că, la sfârșit,
absintul va fi domn în toate
iar, adevărul? Nesfârșit!…
Și… Oscar Whilde avea dreptate
când îmi spunea că negustorul
nu va veni decât o noapte
și va uita la mine dorul…!
Și… Oscar Whilde n-avea dreptate
când îmi spunea în mare taină
că adevărul e departe
și negustorul n-are haină
căci, haina lui se cheamă vis
și a făcut, de ea, vorbire
când a plecat spre Paradis
și s-a îmbrăcat cu a mea iubire!
