destin

0
1787

 Prin lanuri aurii de dureri eterne,prin nori de ceata formati din milioane de lacrimi sarate,amare,dulci,cu brate de flori aromate din suferinti nascute,cu ochi de foc si buze de macese,am rasarit eu–suflet pustiu in lanul acesta plin de ghimpi,de tepi usturatori–ureche fara auz,ochi fara sclipire,glas fara ecou,zambet smuls inlocuit de tipete triste;mi-am aruncat veninul durerilor in bratele neantului,gandurile le-am alungat departe de mintea  mea acoperita fortat de frunzele uitarii in pragul prezentului nu prea sigur;viitorul imprevizibil l-am zarit printre lacrimi in dosul unor imagini fierbinti de labirint plin de dorinti ideale,reale,dar in mare parte nerealizabile,caci nu tot ce ne dorim devine realitate,asa a fost dintotdeauna,asa va fi mereu.M-am imbracat in haina veche a dreptatii si am asortat aceeasi culoare purpurie pantofilor mei cu tocuri mici.N-am mancat inca,nici n-am baut vreun strop de roua caci mi-a fost mila de bietele flori ce-ar fi putut rabda de sete daca eu le-as fi rapit picurii de roua.Si-am alergat prin flori,prin iarba umeda,mi-am zgaraiat picioarele in tepii ierburilor dure,dar n-am simtit durere si n-am plans.Si chiar daca as fi vrut,n-as fi avut lacrimi caci le-am vandut ieftin norilor de dincolo de paduri spre a improspata natura cu o ploaie binemeritata.

 

Nu stiu nici eu spre ce alergam,poate spre soare,poate spre linistea uitarii,sau spre alte locuri tainuite ale pamantului,nu stiu;poate nu voi afla niciodata spre ce alergam cu atata tarie,sau poate voi afla raspunsul cand imi va cere Preainaltul azur sa-i raspund la intrebari ciudate,si raspunsurile mele vor fi pe masura intrebarilor…

Comentarii

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.