(10.05.2015)
Peste acea colină albă se-arată cer străin
căci astă dimineaţă-i prea albă, infinită…
În a noastră ceaşcă albă plânge ceaiul de pelin,
lângă el, felii de pâine şi prea albă, şi prăjită.
Astă albă dimineaţă nu prea vine des pe-aici…
Poate e doar o străină ce aleargă dup-un nor
sau a fost cândva răpită şi ascunsă de arici
într-al său ghem plin de ţepi, plin de amintiri, de dor.
Pe al vieţii noastre drum am pierdut şi noi, mai ieri,
dimineţi de aur, dimineţi de foc
dar, o dimineaţă albă să se-ascundă, în noi, tu speri?
Să fim noi aceia, cu atât noroc?!
Am pierdut mai tot în viaţă…
Poate-aşa a fost să fie
dar, de pierzi o dimineaţă,
pedepsit eşti pe vecie!
De ce, Doamne, dai pedeapsă
pentru mii de ani-lumină,
de ce nu ne dai o şansă
când… iubim din a Ta vină?!
Iar, adevărul ascuns în pâine,
Te rugăm, primeşte-l şi nu zice „nu”:
Dimineaţa albă de azi şi cea albă de mâine,
pentru noi, eşti numai Tu!
