DIMINEAŢĂ ALBĂ

0
181

(10.05.2015)

Peste acea colină albă se-arată cer străin
căci astă dimineaţă-i prea albă, infinită…
În a noastră ceaşcă albă plânge ceaiul de pelin,
lângă el, felii de pâine şi prea albă, şi prăjită.

Astă albă dimineaţă nu prea vine des pe-aici…
Poate e doar o străină ce aleargă dup-un nor
sau a fost cândva răpită şi ascunsă de arici
într-al său ghem plin de ţepi, plin de amintiri, de dor.

Pe al vieţii noastre drum am pierdut şi noi, mai ieri,
dimineţi de aur, dimineţi de foc
dar, o dimineaţă albă să se-ascundă, în noi, tu speri?
Să fim noi aceia, cu atât noroc?!

Am pierdut mai tot în viaţă…
Poate-aşa a fost să fie
dar, de pierzi o dimineaţă,
pedepsit eşti pe vecie!

De ce, Doamne, dai pedeapsă
pentru mii de ani-lumină,
de ce nu ne dai o şansă
când… iubim din a Ta vină?!

Iar, adevărul ascuns în pâine,
Te rugăm, primeşte-l şi nu zice „nu”:
Dimineaţa albă de azi şi cea albă de mâine,
pentru noi, eşti numai Tu!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.