- (10.11.2014) –
Doamne, de ce ai pus viza? La iubire, la speranţă…
Când Tu ştii că numai unul este marele Adevăr,
Adevăr plecat în lume prin călcare de povaţă
şi păcat ce intră în trupu-mi printr-un dulce miez de măr?!…
Doamne, de ce ai pus viza? La noroc, la fericire…
Să se piardă, în veci, prin lume, să nu mă găsească
și mereu le schimbi cărarea, nu le dai sosire,
le îndrepţi busola spre bolta cerească?!…
Doamne, de ce ai lăsat pe pământ stăpâni, deopotrivă robi
şi, în secret, ne dai de ştire că iubirea-i prizonieră?!…
Ale sale două inimi, Tu le faci doi jalnici bobi
ghemuiţi la rădăcina dorului cu frontieră!
Doamne, pune, Te rog, viză! La dureri, la neputinţă,
să se ducă în hăuri, să se rătăcească
dar, să nu pui viză la sfânta credinţă,
la iubirea Ta cea pură, prea nepământească!
Doamne, de ce ai pus viza? La iubiri, la vise…
Lasă-ne iar’ liberi căci, vom sta cuminţi,
dă-ne în suflet cântec, porţi de timp deschise
şi atunci vom fi …jumătate oameni, jumătate sfinţi!
Doamne, de ce ai pus viza
când trăim veşnic cu criza
sentimentelor nespuse
şi-a iubirilor ascunse?!…
Doamne, de ce ai pus viza primăverilor de mai
când, în inimi, vor să intre călare pe mii de cai?!
Doamne, viză, Tu să dai celor care nu Te vor!
Dă-le două, nu doar una, dă şi viza mea… tot lor!
