Dragostea va fi gasita, orice-ar fi! CAPITOLUL 13

Cand inchid ochii si retraiesc momentele respective, jur ca pot simti in nari parfumul dulce al Sibiului, parfum ce imi umple mereu sufletul. Ziua petrecuta in acest oras in care timpul parca refuza sa curga a fost de neuitat.

Era marea zi in care, emotionata, impreuna cu R., asteptam sa il intalnesc. El era din Medias. Ne cunoscusem pe net dar din cauza distantei nu reusisem sa ne intalnim inca. Ne petrecuseram ore in sir stand de vorba unul cu celalalt, depanand firul vietii noastre si acum eram ca doi foarte buni prieteni care se cunosteau foarte bine. Undeva, inlauntrul meu, stiam ca el ma considera mai mult decat atat, dar nu vroiam sa recunosc asta. Tineam la el ca la un prieten si vroiam sa il cunosc pe cel care ma facea sa zambesc de fiecare data cand eram trista.

El venea cu A., prietenul lui, eu o adusesem cu mine pe R. Atunci cand ne-am intalnit pe Puntea Minciunilor i-am sarit pur si simplu in brate. Era mult mai inalt decat mine, cu niste ochi de o claritate de nedescris. Era un dulce si asta o puteam vedea in fiecare privire sau gest.

Ziua a decurs superb. Ne-am plimbat, ne-a aratat cele mai frumoase locuri din Sibiu pe care le stia, am vorbit mult. Fiecare clipa care trecea ma facea sa imi dau seama ca este un baiat grozav si un prieten minunat. Dar o data cu asta, realizam si ca el tinea la mine mai mult decat tineam eu la el, sau cel putin in alt fel. Fiecare gest al lui imi dovedea asta, fiecare privire fugara sau insistenta. Si am realizat atunci ca ii dau sperante unui baiat care nu merita sa sufere, dar care a interpretat gresit dovezile mele de afectiune.

Cand i-am spus ca trebuie sa ne indreptam spre autocar deoarece era timpul sa plecam, s-a intristat. Ochii lui m-au facut sa ma cutremur, privirea lui m-a inghetat. Era atat de inocent si suferea din cauza mea. Am incercat sa grabesc despartirea, sa nu fie una penibila, dar nu am reusit. Mi-a luat mainile in mainile lui si le-a sarutat. Pentru cateva secunde nu am stiut cum sa reactionez. Mi-am retras incet mainile si ne-am luat la revedere. Atunci m-a privit lung, si-a dat jos un pandantiv pe care il avea la gat cu un peste si mi l-a strecurat in pumn.

-Tine-l sa iti amintesti de mine. Sa nu il dai nimanui!

Am dat trist din cap si impreuna cu R. ne-am urcat in autocar. Era greseala mea, nu era greseala mea, nu stiam. Cert era ca C. tinea la mine mai mult decat vroiam si nu stiam cum sa reactionez ca sa ii dau de inteles ca el e doar un prieten pentru mine.

In autocar am ramas tacuta o buna bucata de timp. Gandurile imi zburau aiurea si nu ma puteam concetra la nimic.
Totusi, o voce dulce m-a readus cu picioarele pe pamant.
-E ocupat langa tine?

L-am privit nedumerita pentru o clipa. M-am uitat in ochii lui de un albastru azur, apoi m-am uitat la locul gol de langa mine. Fusesem atat de prinsa de gandurile mele incat nici nu am observat cand R. plecase de langa mine.

Am dat afirmativ din cap.
S-a asezat linistit. M-a privit lung. Apoi mi-a zambit. Mi-a luat pumnul in care inca tineam pestele strans, s-a uitat la mica figurina fara sa o atinga si a zis:
-Da-mi-l mie!

M-a luat prin surprindere. Cum sa i-l dau lui, cand C. imi precizase sa nu dau la nimeni pandantivul? Si totusi ochii aceia dulci ma priveau intens, si am simtit o caldura in tot corpul.
-Macar pentru zilele astea sa il port.

Se dadea o lupta in mine. Nu stiam de ce, dar ma simteam la o rascruce. Simteam ca trebuie sa aleg intre doua lucruri importante si acest mic gest ar fi schimbat viata mea cu totul.
Pumnul meu era inca in mana lui. Cu un oftat, i-am pus pestisorul in mana:
-Vreau sa il tii tu. Eu…nu mai am nevoie de el!

A zambit. Nu intelegeam de ce, dar avea un zambet victorios. Iar eu… ei bine, simteam ca luasem decizia corecta.

*************************

Zilele petrecute la Selimbar mi-au redat pofta de viata. Il cunoscusem pe C., si chiar daca situatia era putin ciudata intre noi, tineam la el mult si vroiam sa clarificam lucrurile cat de repede. Dar mai mult de toate era el, era G., mereu acolo, mereu cu zambetul pe buze, gata sa ma faca oricand sa rad. Incepeam sa il cunosc treptat, si realizam ca in spatele acelui zambet permanent se ascunde o poveste profunda, o durere care inca i-o puteam citi in ochii albastri. Nu trecuse peste accident si intuitia imi spunea ca nimeni nu ar putea trece vreodata cu adevarat peste asa ceva.

Dar ranile se vindeca in timp.

Raman doar cicatricile.

Cand ma trezeam dimineata, involuntar ii cautam privirea printre ceilalti. Ochii lui imi umpleau inima de voie buna si zambeam. Vroiam sa fiu in preajma lui, dar incercam sa nu il agasez in vreun fel. Dar si el imi cauta compania, venea des langa mine, vorbeam, radeam, povesteam.

Asa a trecut timpul si a venit vremea sa ne intoarcem acasa. Am hotarat cu totii ca ne vom opri cateva ore in sighisoara inainte sa plecam si eram foarte incantati. Nu mai fusesem pana atunci in sighisoara dar am auzit multe despre frumusetea locurilor si eram nerabdatoare sa ajung si sa vizitez zona.

La intoarcere E. s-a asezat langa mine in autocar, iar G. s-a asezat in spatele nostru. Si pentru ca eu stateam mai mult intoarsa inspre el, oricand gata sa il intreb ceva, sa ii raspund la o intrebare, chiar el a fost cel care a propus sa ma mut langa el si P., care statea langa el, sa se mute cu E. Zis si facut. Ideea era sa stam asa putin vreo 2 ore pana terminam probabil toate posibilele subiecte de discutie si pe urma aveam sa revin langa E. Totusi, cand autocarul s-a oprit si am fost anuntati ca ajunsesem in Sighisoara, noi am fost cei mai surprinsi. Eram atata de prinsi in conversatiile noastre incat timpul a zburat foarte repede. M-am intristat la gandul ca voi cobori din autocar si la intoarcere probabil ma voi intoarce langa E. Imi placea compania lui G. si trebuia sa recunosc ca prezenta lui m-a binedispus.

Am coborat din autocar, le-am cautat pe fete din privire si m-am postat langa ele. Eram cu gandul aiurea si putin posomorata dar stiam ca imi va trece treptat.

Sighisoara mi-a readus zambetul pe buze. Locul acela atat de vechi si plin de istorie m-a transpus parca intr-o alta lume. Am inspirat adanc… Era cea mai frumoasa cetate pe care o vazusem… Avea stradutele mici si inguste, cladirile cu un aspect medieval… Totul era perfect.

Dupa cateva ore de plimbari prin toata zona, ne-am hotarat ca e timpul sa mancam ceva. Am gasit un local dragut, mult prea modern pentru imprejurimile orasului. Restaurantul era parca menit sa incheie calatoria vizitatorilor in trecut si sa ii readuca in prezent.

Am intrat in restaurant. Il zarisem stand la o masa si mancand. Fara sa vreau zambetul mi s-a asternut pe fata.

Doar simpla lui prezenta in aceeasi incapere ma facea sa ma simt confortabil, intr-un mod in care atunci nu mi-l puteam explica. Ba mai mult de atat, fiecare celula incerca sa respinga si sa nege senzatiile pe care le traiam in prezenta lui.
Si totusi, zambetul refuza sa dispara…
 

Comentarii

Comentarii