Dragostea va fi gasita, orice-ar fi! CAPITOLUL 14

1
1160

 

Noapte. Si e totul negura in jurul meu. Nu reusesc sa vad unde sunt. Ce caut aici, in intunecimea asta? Sunt singura, singura de tot. Si e asa de frig. Si ploua?! Nu, nu tunete si fulgere, mi-e frig si… ce-a fost asta? cum, cum nu auzi, nu simti, nu vezi? Nu mai ai nimic sub picioare, nici pamant, nici apa, ci doar un gol, un gol negru care te inghite.A, si vantul. Da, vantul, el imi zbarleste parul mereu si acum… Unde ma duc?\"

-Esti bine?


"Nu,nu sunt bine, cine intreaba, unde sunt? Ajuta-ma, te rog, nu vezi ca e o prapastie si eu cad si cad si nu ma opreste nimeni? "

-M, trezeste-te, esti bine?

"Bine, ai innebunit? Cum poti sa intebi asa ceva, cum sa fiu bine? Tu ai fi bine in…Stai putin, sa ma trezesc?\"

Am deschis ochii incet incet. Doua lumini palide, mi-au intampinat privirea. Sa fi fost poate o pereche de ochi?! Eram ametita, si desi nu mai visam, senzatia de frig nu disparuse. Tremuram din toate incheieturile. Atunci am simtit inainte sa realizez ca G se ridicase, isi cautase geaca in bagaje si m-a acoperit cu ea. Cu un zambet recunoscator am murmurat un \"multumesc\" stins.

Era el. Era langa mine. Avea sa fie acolo, langa mine tot drumul, pana acasa. Si eu care imi facusem atatea ganduri negre la Sighisoara, crezand ca ma va lasa sa ma mut inapoi cu E. Dar nu, nu m-a lasat. M-a rugat sa raman. Imi aduceam vag aminte vorbele lui duioase, rugandu-ma sa raman langa el pana acasa. Am zambit stins.

M-a privit lung pentru cateva clipe care mie mi s-au parut veacuri.

-Dar tu nu dormi?

-Nu pot dormi.

Am tacut. Imi simteam pleoapele grele ca de plumb.

-Ramai treaza, cu mine. Nu dormi.

Rostise cuvintele atat de incet, la urechea mea, incat am simtit un fior in tot corpul. Mi-am frecat ochii cu mainile, si mi-am ridicat capul.

-Bine.

A zambit. Dupa putin timp a inceput sa imi povesteasca despre viata lui. Si inainte imi povestise despre fratii lui, despre parinti, dar lucruri banale. Acum simteam ca isi deschide cu adevarat inima. Iar eu eram acolo, cu ochii mari de frica sa nu ma ia somnul, gata sa il ascult. Cuvintele lui imi umpleau mintea. Imi povestea despre viata lui dinainte de accident, despre calatoriile in Europa, despre perioada cat a stat in Olanda. Apoi mi-a povestit despre weekendul petrecut la Arad, weekendul dinainte de accident. Si desi nu eram sigura ca vroiam sa aud toate lucrurile astea din gura lui, nu l-am oprit. Stiam ca discutia avea sa ajunga si in punctul in care avea sa imi vorbeasca despre accident. Si asa a fost. Mi-a povestot tot ce isi amintea, zilele grele petrecute in spital, noptile in care era singur si nu putea dormi, orele lungi presarate de lacrimi.

Doamne, cat suferise baiatul acesta. Am avut de multe ori impulsul sa il iau in brate in timp ce vorbea. Dar nu am facut-o. Nu stiu de ce. Eram doar noi doi, doi calatori in noapte, dar autocarul disparuse, imaginea prietenilor nostrii se estompase. Eram doar noi doi. Si am simtit in noaptea respectiva ca il cunosteam de o viata. S-a deschis in fata mea intr-un mod neasteptat. Si mi-a dovedit astfel ca are incredere in mine.

Iar eu…Eu eram acolo doar pentru el, ma pierdeam in privirea lui, ii sorbeam cuvintele. Tarziu, tarziu de tot, cuvintele erau de prisos. Eram acolo, langa el, si priveam amandoi afara rasaritul soarelui. Ii simtisem durerea, si as fi dat orice sa ma topesc in pieptul lui si sa i-o alin. Dar nu puteam.

Puteam doar sa fiu acolo pentru el. Si eram acolo pentru el. Pentru cat timp ar fi avut nevoie.

"All I want for Christmass is you."

In apropierea Craciunului, asta este una dintre melodiile mele preferate. Ei bine, anul acela bineinteles ca nu a facut exceptie.

Era ultima saptamana de scoala inainte de Craciun. Sarbatorile se apropiau cu pasi repezi si simteam freamatul lor. Fulgii de nea zburau jucausi prin aer, o clipa, doar o clipa, iar apoi se asezau gingas intr-un strat pufos si alb.

Eram fericita. Eram in camera mea, inconjurata de hartie de impachetat cadouri si ascultam colindele puse pe repeat in playlist. Pregateam cadourile pentru colegii mei, asa obisnuiam sa ne invelesim saptamana si sa aratam cat tinem unii la alti. Erau cativa colegi pe care ii aveam la suflet si carora le-am cumparat cu mare drag cate ceva. Acum doar impachetam cadourile si abea asteptam sa le surprind reactia. Ii studiasem deja de cateva saptamani, i-am tras de limba sa vad ce isi doresc si acum, la final, priveam mandra la pachetele care stateau cuminti invelite in mosi craciuni si oameni de zapada.

Cand a sunat telefonul, nu am reactionat imediat deoarece muzica era data destul de tare. Dar in curand, soneria a reusit sa acopere colindul si astfel am fost nevoita sa raspund.

M-am inmuiat de indata ce i-am auzit vocea. Un zambet mare mi s-a asternut pe fata si m-am ridicat sa dau muzica mai incet. Trebuie sa precizez ca dupa excursia de la Sibiu, G mi-a cerut numarul de telefon. Nu eram sigura ca se va folosi de el, dar la mai putin de o saptamana am primit primul apel. Ne povesteam vrute si nevrute, lucruri banale si lucruri importante, ce am facut, ce am mancat, ce probleme am avut.  De fiecare data cand ii auzeam vocea in telefon  ma simteam  mai fericita, mai implinita. Asa ma simteam si acum. M-a sunat sa vada ce fac, cum sunt si am inceput sa ii povestesc de cadourile mele pentru colegi.

-Dar mie ce mi-ai luat cadou?

M-am fastacit.

-aaa…Inca nimic, nu am reusit sa aflu de la tine, ce ti-ai dori cadou. Dar tu mie mi-ai luat?

-Pai nu, dar de asta te-am sunat, sa te intreb ce vrei de Craciun.

 

Inima a inceput sa imi bata tare de tot. Simteam ca obrajii imi iau foc si o toropeala placuta mi-a invadat sufletul.

-Pai sincer, nu stiu ce vreau, dar orice imi vei lua, promit sa imi placa.

Nu a spus nimic pentru cateva clipe. Dar stiam ca zambeste. Zambetul lui dulce il puteam simti chiar si prin telefon.

-Ei bine, asta inseamna ca trebuie sa ma gandesc si eu repede la un cadou potrivit pentru tine, i-am spus chicotind.

-Da, asta inseamna. Si mai inseamna ceva.

A facut o pauza. Asteptam continuarea cu sufletul la gura.

-Inseamna ca te voi ruga sa iti faci timp sa ne intalnim, poate maine dupa amiaza, ca sa iti pot da cadoul.

 

Am simtit cum imi fuge pamantul de sub picioare. Suna a intalnire. Dar era oare o intalnire sau doar o iesire in oras intre prieteni? Ei bine, cred ca aveam sa aflu.

 

-Pai, desi maine am un program foarte incarcat, o sa te trec undeva in agenda, i-am raspuns razand.

A rasuflat usurat, dar nu cred ca a realizat ca l-am auzit. Am zambit fericita.

-Pai, atunci, ne auzim maine?

-Da, te rog sa ma suni dupa ce termini cu colegii tai. Eu o sa astept telefonul tau, mi-a spus.

-Bine, te sun.

 

Am inchis telefonul si am ramas nemiscata cateva clipe. Era un vis, traiam intr-un vis. Vocea lui ma facea sa tresar de fiecare data, fiecare mesaj care mi-l dadea ma facea sa zambesc. Eram pe un drum pe care nu stiam daca e bine sa il urmez, dar nu stiam nici daca ar trebui sa fac cale intoarsa. Trebuia sa aflu. Trebuia. Sentimentul pe  care il aveam de fiecare data cand auzeam pe cineva rostindu-i doar numele nu putea fi fabricat, nici inlocuit. Si totusi, nu eram inca dispusa sa recunosc fata de nimeni ca imi placea, ca imi placea mult, ca imi placea poate prea mult. Trebuia sa imi dau singura seama ce va fi si atunci aveam sa stiu incotro sa o apuc.

 

M-am asezat inapoi pe covor si in timp ce continuam sa impachetez cadourile, gandul imi zbura mereu la zambetul lui.

Iar ziua urmatoare…ei bine, ziua urmatoare parea inca fooarte deepartee…

Comentarii

Comentarii

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.