Dragostea va fi gasita, orice-ar fi! CAPITOLUL 8

1
1154

Ma simtisem bine la Arad, daar faptul ca eram in tren, gata sa ne intoarcem, m-a facut sa ma simt si mai bine. Imi era dor de casa intr-un fel pe care nu il mai simtisem niciodata pana atunci. Prietenii imi spuneau ca snt ca o pasare calatoare, intotdeauna pe drumuri, cu casa nicaieri. Niciodata nu imi era dor de orasul natal, niciodata nu imi doream sa ma intorc. Doar necesitatea ma facea sa revin mereu. Totusi azi situatia se schimbase. Nu intelegeam de ce. Dar ma simteam bine.

Era duminica dimineata si trenul cu care ne pornisem nu era aglomerat. Pentru ca eu si R. trebuia sa fim acasa in seara aceea, ne-am pornit impreuna cu P. cu trenul de dimineata. Restul prietenilor care venisera cu noi urmau sa ia trenul de dupa amiaza. Stiam ca va fi o plictiseala groaznica pe drum pentru ca eram doar noi trei, asa ca am inceput sa ii impletesc lui R. parul codite subtiri. Pana acasa aveam sa termin de impletit coditele si eram curioasa daca acest tip de look o prindea.

 

Era ora 12. Soarele stralucea pe cer. Eram asa de cuprinsa de ceea ce faceam ca nu am auzit telefonul sunand. R. a inceput sa rada si m-a atentionat ca eram cautata. Am raspuns. Acum, privind in urma, as fi preferat sa nu fi raspuns.

Era verisoara mea. Lucra la ziar si auzise de un accident de masina. Vroia doar sa vada eu cu cine ma intorceam acasa.

-Ce accident? am intrebat-o.
-Nu stiu, nu ii cunosti sigur, aveau numar de Ct.
-Si ce s-a intamplat?
-Pai erau 2 baieti si 3 fete, veneau de la Arad si au avut un accident intr-o localitate in jud Cluj.
Cateva clipe nu am mai putut sa spun nimic.
-M, mai esti? m-a intrebat ea.
-Da. Ce culoare era masina? am intrebat cu lacrimi in ochi.
Stiam deja raspunsul. Lacrimile au inceput sa imi curga siroi si sentimentul de groaza pe care il aveam de cateva zile ma ingheta. Masina era verde. Aceeasi masina care ne claxonase in parcare.
-O., te rog afla cat de multe poti despre accident.
I-am explicat printre sughituri si lacrimi cine erau persoanele implicate. Le cunostea. Mi-a promis ca ma va suna imediat ce va afla detalii.

R si P. nu au inteles exact despre ce era vorba. Totusi nu m-au intrebat nimic. Plangeam atata de tare incat le era frica sa imi spuna ceva. Am iesit pe culoar. Dupa aproximativ jumatate de ora am intrat din nou in compartiment. Puteam sa vorbesc. Le-am spus si lor ce s-a intamplat. Atunci a sunat din nou telefonul. Imi tremurau mainile, picioarele, si simteam o dorinta imensa sa iau mobilul si sa il arunc pe geam. In schimb, am raspuns.

Pentru R. si P. tacerea in care m-am cufundat in timp ce ascultam detaliile accidentului a fost ingrozitoare. Eu nu spuneam nimic, nu plangeam nu schitam niciun gest. Dupa cateva minute am inchis telefonul. Lacrimile imi curgeau siroi, dar am inceput sa le povestesc ce se intamplase.

***********

Aerul rece si picurii de ploaie imi loveau fata. Stateam in tren, cocotata pe geam, si lacrimile  mi se amestecau cu stropii de apa. Aveam toata fata murdara de la rimmelul curs dar nu imi pasa. Nu imi pasa de nimic. Aveam sufletul sfasiat. Oamenii din vagon ma priveau ciudat si susoteau, aratand cu degetul in directia mea dar eu eram prea cuprinsa de gandurile mele ca sa le dau atentie.

Avusesera accident. Cei doi baieti care imi captau mereu atentia s-au aflat in aceeasi masina la timpul nepotrivit la locul nepotrivit. Si cineva murise.
"Dumnezeule!! Cum arata fata care a murit. O chema AM, asta imi aduc aminte dar oare cum arata?"

Fusesem asa de cuprinsa de dorinta de a pleca cat mai repede atunci cand G. mi-a facut cunostinta cu cele trei fete incat daca le-as mai fi vazut o data pe strada nu le-as fi recunoscut. Iar acum una dintre ele murise iar eu… ma purtasem ca o proasta.

G. conducea. AM. statuse in dreapta si fusese practic zdrobita. A. avea fisura la coloana vertebrala, M. era in coma iar O. avea fracturi multiple la picioare si contuzie la cap.

"G. conducea. Doamne, oare cum se simte? Cum se simte cineva cand stie ca din cauza lui a murit o persoana?"

Mintea imi era plina de ganduri, inima imi dadea sa sara din piept. Trebuia sa iau legatura cu cineva. Trebuia sa vorbesc cu cineva care era cu ei, sa aflu ce se intampla,cum sunt.

"Of, si trenul asta merge asa de incet."

R. a iesit din compartiment. S-a apropiat de mine si m-a luat in brate.

-Nu mai plange!
-Nu mai plang!

Dar abea atunci am izbucnit in hohote de plans.Simteam ca mi se rupea inima si nu stiam de ce. De ce plangeam, pentru A.? Dar din cate intelesesem el era bine. Pe fete nu le cunoscusem ca sa fiu afectata asa de tare in vreun fel. De ce plangeam, pt G.? Desi imi placea si imi era drag, nu eram chiar asa apropiati. Si cu toate astea, plangeam ca un copil, cu sughituri. Plangeam, si in timp ce lacrimile imi curgeau siroi ma intrebam de ce plang de fapt. Si nu stiam sa raspund la o intrebare asa de simpla.

Eu nu cred in presentimente. Totusi ele exista. Dupa o anumita perioada dupa accident, am realizat ca desi mintea noastra uneori nu poate explica anumite lucruri, inima poate explica toate lucrurile. Doar ca eu nu imi ascultasem inima. Cel putin nu inca!
 

Comentarii

Comentarii

1 COMENTARIU

  1. […] Dragostea va fi gasita, orice-ar fi! CAPITOLUL 8 Tue Sep 21, 2010 6:46 am Ma simtisem bine la Arad, daar faptul ca eram in tren, gata sa ne intoarcem, m-a facut sa ma simt si mai bine. Imi era dor de casa intr-un fel pe care nu il mai simtisem niciodata pana atunci. Prietenii imi spuneau ca snt ca o pasare calatoare, intotdeauna pe drumuri, cu casa nicaieri. Niciodata […] […]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.