Cand am ajuns in sfarsit acasa, ma simteam lipsita de puteri… Ai mei ma asteptau cu tort, le fusese dor de mine si vroiau sa le povestesc cum a fost. Stiau de accident, totusi nu intelegeau de ce ma afecta asa de tare. Nici eu nu intelegeam, cum le puteam cere lor sa inteleaga? Nu am vrut sa mananc nimic seara respectiva, nici macar sa gust o felie de tort si m-am bagat in pat pe la ora 20. Simteam ca trecuse atata timp de cand dormisem ultima data… Ma simteam extenuata de durere, de neliniste, de nesiguranta si patul meu m-a primit ca de obicei, cu bratele deschise.
Saptamana care a urmat a fost o saptamana de cosmar. Fata puternica disparuse undeva inlauntrul meu si nu o mai puteam gasi. Incercam cu disperare sa imi pun masca zambareata dar am sfarsit in a izbucni in plans chiar in mijlocul unei ore la scoala. Atunci au inceput explicatiile. Colegele mele vroiau sa stie ce am patit, de ce plangeam, colega mea de banca C., nu vroia sa auda scuze de doi bani din partea mea si imi repeta mereu ca vrea sa stie ce s-a intamplat. Asa ca printre lacrimi, printre suspinuri, in 10 minute toata clasa stia intreaga poveste, plus inca vreo 3-4 profesori. Nu reuseam sa ma concentrez la ore, plangeam intruna si desi ma straduiam sa ma adun si sa depasesc momentul, ramasesem parca blocata undeva intre realitate si vis. Doream sa fie un cosmar, sa ma trezesc si totul sa dispara. Dar nu se intampla asa. Pe la mijlocul saptamanii am aflat noul numar de telefon a lui A. si l-am sunat imediat sa vad ce face. Stiam ca e internat impreuna cu G., si am aflat ca la sfarsitul saptamanii amandoi vor suferi cate o operatie, A. la coloana si G. la picior. Am vorbit mult cu A., ca doi prieteni foarte buni, si pentru prima data simteam ca puteam discuta cu el fara sa ma gandesc la relatia pe care am avut-o. In timpul conversatiei la telefon am incercat de multe ori sa il rog sa mi-l dea si pe G. sa vorbesc cu el, dar nu am reusit. Nu stiam ce este in inima lui in momentele alea, nu stiam daca sa vorbesc cu el normal, daca sa il compatimesc, daca sa incerc sa il incurajez, si ca o lasha ce am fost, am inchis inainte sa apuc sa vorbesc cu el.
Cand am aflat ca operatia celor doi a fost un succes, m-am bucurat enorm. Era aproape weekend si eram si eu surprinsa ca reusisem sa mai uit durerea pe care o simteam si sa ma concetrez si pe alte lucruri. Saptamana ce a urmat a fost plina de pregatiri: am aflat ca joi G. va veni acasa si impreuna cu o mare parte din prietenii lui am vrut sa il asteptam acasa, cu dulciuri si cu alte surprize. Imi doream asa de mult sa fiu si eu de fata cand sosea incat am chiulit de la scoala cateva ore ca sa pot fi alaturi de el. Desi nu eram prieteni foarte apropiati, imi doream sa il pot incuraja si sa ii fiu alaturi. Cand a intrat pe usa si i-am vazut fata, pentru o fractiune de secunda nu l-am recunoscut. Era acelasi baiat, adevarat, dar ii disparuse zambetul, ii disparuse stralucirea din privire, dorinta si pofta de viata. Inima mea s-a strans de durere. Reusisem sa vad in ochii lui durerea care il macina si remuscarile care nu ii dadeau pace. Si nu am mai putut sta dupa aceea. Am fost langa el,i-am zambit si i-am spus ca ma bucur sa il vad acasa
Si am plecat.
Am plans tot drumul pana acasa, am plans tineretea acelui baiat. Avea 22 de ani si de atunci inainte trebuia sa poarta o povara imensa pe suflet. Ma simteam neputincioasa, as fi dorit sa il ajut, dar nu stiam cum si nu stiam daca exista cineva care il putea ajuta.
Dar ochii lui, de un albastru azur,desi tristi, ramasesera aceeasi. Erau senini.
Tristi,adevarat, dar inca senini!
Si asa, cu pasi repezi, a sosit si finalul clasei a9a. Privind in urma, la cum intrasem la liceu, naiva, plina de vise copilaresti si cum eram la sfarsitul primului an, pot afirma ca ma schimbasem foarte mult. Nu mai eram doar un copil. Eram un copil care incepea sa infrunte viata, cu bune si rele. Ma maturizasem enorm intr-un singur an. Incepusem sa fumez si ma lasasem dupa cateva luni, pentru ca am realizat ce mare prostie reprezenta acest lucru. Nu m-am mai imbatat de la excursia cu colegii niciodata; asta nu insemna ca nu eram dispusa sa beau un pahar de sampanie in cinstea cuiva sau la trecerea dintre ani.
Eram o alta persoana. Viata de liceu te maturizeaza. Dar oamenii pe care ii ai in viata ta te determina sa te maturizezi mai repede sau sa nu te maturizezi deloc. Eu am facut parte din prima categorie. M-am maturizat repede. Dar pana sa ajung unde sunt acum, au trebuit sa mai treaca si ceilalti 3 ani de liceu.
Era iunie. Vacanta venise ca prin vis. Acuma, pe langa R. ma intelegeam foarte bine si cu E. si toate zilele le petreceam impreuna. Eram toate trei nedezlipite. Ne intalneam de dimineata si flenduream zilele pana seara tarziu, razand, distrandu-ne, cutreierand toate stradutele din orasul nostru, facand poze, discutand despre toate si despre orice. Ne placea sa ne consideram un trio nedespartit. Pe E. nu o cunosteam foarte bine, dar treptat, incepeam sa inteleg ca se aseamana cu mine foarte mult. Era o luptatoare in felul ei si nu se dadea batuta niciodata. Am admirat asta mult la ea. Dar totusi R. era mai aproape de sufletul meu. Petrecusem mult prea mult timp cu ea si stiam mult prea multe una despre cealalata ca acest lucru sa poata disparea peste noapte.
In luna iulie am plecat la bunici. Pentru ca stateau la cateva sute de km departare, singura modalitate de a tine legatura cu prietenele mele era telefonul. Ne scriam mesaje des, vorbeam mult, ne povesteam lucrurile interesante care ni s-au intamplat. Reusisem sa imi revin dupa accidentul din aprilie. Incercam sa nu ma mai gandesc la el, sa ma concentrez pe alte lucruri. Pe baieti nu ii mai intalnisem si nu mai auzisem mare lucru despre ei. Totusi incercam sa nu imi aduc aminte detaliile acelei saptamani de cosmar pe care o traisem deoarece lacrimile ma daramau in aceasta situatie si nu le mai puteam controla. Asa ca am ingropat accidentul undeva intr-un ungher al mintii de unde rareori reusea sa iasa, si l-am sapat undeva adanc in inima, nestiind ca la un moment dat, va prinde radacini.
Eram mai mult decat fericita asa cum eram. Era vacanta, calatoream, ma distram. La sfarsitul lui iulie am ajuns din nou acasa. Si dupa cum toata lumea stie, uneori fantomele trecutului se intorc cand ti-e lumea mai draga. Asa ca A. a reaparut in viata mea. Ne-am intalnit din intamplare prin oras, si i-am captat atentia. A inceput sa vorbeasca cu mine pe mess, sa imi bata apropouri, dar am ramas rece la toate avansurile lui. Imi era un bun prieten, dar ce a fost intre noi trecuse si nu avea rost sa o luam de la capat pe acelasi drum fara fund. Atunci mi-a povestit de ea. O iubea, ea se despartise de el, el suferea foarte mult si avea nevoie de cineva pe care sa simta aproape. Mi-a fost mila de el si am acceptat sa iesim intr-o seara la un suc. Dintr-o seara la un suc am ajuns sa ne sarutam si uite asa am dezgropat trecutul fara sa vreau.
Fetele erau ingrijorate pentru mine, imi spuneau ca am curaj mare sa ma implic intr-o relatie cu el cand el e indragostit de ea, ca i-a tot lasat commenturi pe hi5 ca o iubeste, ca ea este singura din viata lui. Ma asteptam ca aceste lucruri sa trezeasca in mine o urma de gelozie, o urma de ceva. Eram rece ca o piatra seaca cand venea vorba de sentimentele mele pentru el si nu era normal acest lucru.
Ne intalneam aproape in fiecare zi. Vorbeam, ne sarutam si atat. Nu ne afisam in fata prietenilor nostri, nu ne tineam niciodata de mana. De fapt, la un moment dat, cand a vrut sa faca cunoscuta relatia noastra, am reactionat asa de brutal si de categoric incat m-am surprins chiar pe mine insami. Dar nu doream ca nimeni sa afle de aceasta relatie pentru ca stiam ca mai devreme sau mai tarziu el isi va da seama ca nu o poate inlocui pe ea cu mine si eu puteam sa fiu din nou libera.
Cand spun libera, nu va ganditi ca cineva ma obliga sa fiu cu el. Nu, nici macar eu nu stiu de ce eram cu el. Cred ca incercam sa ma autopedepsesc pentru celelalte doua dati in care ma despartisem de el si ma purtasem groaznic. Mi-am impus ca de data aceasta sa nu fiu eu cea care se desparte de el si astfel sa ma revansez intr-un fel. Cel putin asa vedeam eu lucrurile.
Cert era ca intalnirile cu el nu imi produceau nici un fel de placere. Si astazi imi aduce E. aminte cu cata plictiseala ii spuneam la telefon ca nu pot iesi cu ea in oras pentru ca ma intalneam cu el. Si mergeam sa ma intalnesc cu el de fiecare data cand vroiau muschii lui, asta fiind pedeapsa mea pentru ca in trecut il ranisem.
Il ranisem, adevarat! Totusi, daca as fi fost un pic mai matura si daca as fi dorit sa privesc lucrurile mai in profunzime, nu m-as mai fi impacat a 3-a oara cu el. Dar in vara respectiva eram caracterizata de superficialitate, si mai eram si incapatanata pe deasupra. Atat de incapatanata incat nici macar nu doream sa aud parerea fetelor in situatia data.
Si sfatul lor a fost mereu foarte valoros pentru mine!
[…] Dragostea va fi gasita, orice-ar fi! CAPITOLUL 9 Tue Sep 21, 2010 21:11 pm Cand am ajuns in sfarsit acasa, ma simteam lipsita de puteri… Ai mei ma asteptau cu tort, le fusese dor de mine si vroiau sa le povestesc cum a fost. Stiau de accident, totusi nu intelegeau de ce ma afecta asa de tare. Nici eu nu intelegeam, cum le puteam cere lor sa inteleaga? […] […]