Fericirea mea la distanta

Povestea mea este destinata celor care au mai trecut, sau probabil trec prin ceea ce trec eu. Cei care nu stiu, poate ca nu pot intelege, dar daca citesc, as vrea ca macar sa poata intelege. Povestea mea a inceput altfel. Cand l-am cunoscut, eram deja implicata intr-o relatie. Serioasa. L-am cunoscut pe internet…cum este obisnuit…pentru o relatie la distanta. El locuia intr-un oras diferit, dar foarte aproape de al meu, vecin. 

Dupa multe discutii, sentimente aprinse, sperante, am decis ca ar fi mai bine sa pun punct relatiei mele, si sa incerc ceva  nou, alaturi de el. Din acel moment, familia mea, prietenii mei, au fost foarte revoltati impotriva mea, si nu erau de acord cu ceea ce facusem, deoarece se gandeau la mine si imi spuneau ca o relatie la distanta implica multe lucruri, inclusiv suferinta. Am ales sa imi ascult inima inimii. Sa nu ascult de ce spun cei din jurul meu, indiferent ca imi era mama, frate, prieten. Parintii mei au decis sa nu fie de acord cu aceasta relatie, si sa imi interzica, practic, sa fiu cu el, avand in vedere si faptul ca el este mai mare decat mine cu 7 ani.

Nu m-am gandit nicio clipa ca as putea sa ma despart de el. Il iubesc ca pe ochii din cap. Intalnirile noastre au fost pline de pasiune si sentimente aprinse, de fiecare data. Obisnuiam sa facem ceva diferit la fiecare intalnire, si profitam de clipele pe care le aveam, la maxim. Simteam ca il iubesc, si ca il vreau pentru mine, aproape de mine, tot timpul. Nu puteam sa mai stau departe de el, si imi doream sa il vad din ce in ce mai des. 

Sufeream foarte tare amandoi, pentru ca soarta nu prea era de partea noastra. Erau multe probleme, peste care am trecut, si mergeam mai departe incurajandu-ne unul pe celalalt. Pot sa spun ca de cand l-am cunoscut, viata mea s-a schimbat foarte tare, si am fost mai fericita ca oricand. Avand in vedere ca este mult mai mare decat mine, m-a invatat foarte multe si imi placea ca se chinuia ca sa ma schimbe…sa nu mai fiu "ametita" (cum ii place lui sa-mi spuna) si sa iau viata mai in serios. Este cel mai bun lucru care mi s-a intamplat de cand exist. 

Pana aici…lucrurile par destul de frumoase. Intr-o seara, in timp ce vorbeam la telefon, m-a intrebat ce as face in continuare, daca el ar pleca in alta tara, pentru o perioada de timp. Am ramas socata, pentru ca nu vorbisem niciodata chestia asta, si aveam planuri foarte mari de viitor impreuna. I-am spus ca nu pot sa ma gandesc, si ca mai bine vorbim cand ne intalnim. Am fost foarte trista o anumita perioada, dupa ce mi-a spus ce are de gand…sa plece sa incerce sa isi faca un viitor, pentru ca aici in tara nu vede nimic roz in fata. A urmat o luna plina de probleme. Relatia noastra scartaia. Nici nu ne-am mai intalnit…Din motive …financiare pot sa spun asa. Simteam cum relatia se raceste. Cum el se raceste. Am incercat sa nu il indepartez de mine, sa il tin aproape ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, pentru ca eu stiam de ce se poarta asa. Mi-a spus ca ar vrea ca eu sa fiu fericita si sa nu il astept. Mi-a spus sa imi continui viata, si sa ma gandesc la viitorul meu, dar pe el sa il exclud din viata mea. I-am spus ca viata mea e el si nu am cum sa il exclud. Pur si simplu nu puteam sa ma gandesc la faptul ca ar putea sa plece. Nu puteam sa ma gandesc la mine, la ce se va intampla cu noi, la viitorul relatiei noastre, si la toate juramintele noastre copilaroase, la toate promisiunile noastra de indragostiti. Am acceptat ideea pana la urma. Am facut tot posibilul sa ajung la el, macar pentru ultima data. Ultima intalnire a fost diferita fata de celelalte. Am profitat de fiecare secunda. Mi-a spus ca daca o sa il astept, o sa fie totul ca la inceput .. iar relatia noastra nu va avea de suferit. Eu sunt hotara sa il astept, pentru ca il iubesc foarte tare si chiar vreau sa cred ca exista minuni, si ca promisiunile noastre nu au fost in vant. Acum el a plecat…de curand. Mi-a fost dor de el inca din primul minut trecut dupa ce ne-am vazut pentru ultima data. Stiu ca nu o sa se mai intoarca, pentru ca el mi-a spus…dupa ce termin liceul, sa vin la el. As vrea sa pot face asta ,dar mai am doi ani de liceu…Si aici as vrea ca sa vorbesc si cu parintii mei, pentru ca nu as vrea sa ii dezamagesc.

Sper si ma gandesc in continuare, ca o sa il mai strang la piept, si ca relatia noastra va fi exact asa cum ne gandim amandoi, si cum vrem amandoi ca sa fie. 

Aceasta este povestea mea, care aparent pare o poveste normala, dar implica foarte multa suferinta, si rabdare. Numai cei ce trec prin asa ceva pot intelege, si mi s-a demonstrat pentru a nu stiu cata oara, ca in viata nu iti alegi pe cine sa iubesti.  Nu condamn relatiile la distanta. Relatia mea a fost si este extraordinara. Iubirea pe care i-o port sterge tot dorul si toate micile neintelegeri. Increderea trebuie sa fie punctul forte, iar gelozia nu trebuie sa exista. Acesta este secretul relatiei mele, sau poate chiar al tuturor relatiilor de genul asta. 

Comentarii

Comentarii