Am stiut ca gresesc. Am stiut asta de la bun inceput, de la acel prim sarut vinovat din scara blocului. Am simtit atunci ca totul in jurul meu se oprise, chiar si inima mea sau poate atunci a inceput ea sa bata. Poate atunci am inceput eu sa traiesc din nou. Am simtit o multime de sentimente contradictorii cand buzele lui moi le-au atins pe ale mele. Eram atat de avida sa il simt iar… Stiam totusi ca e ceva gresit. El nu era al meu. Dar nici al ei nu mai era de mult, asta daca fusese vre-odata. Si chiar daca am stiut ca nu e bine, nu l-am oprit. Il iubeam, il asteptasem atat de mult incat nu puteam sa il refuz. Si n-am putut niciodata sa o fac. Niciodata nu am avut suficienta vointa incat sa ii refuz si cel mai mic capriciu.
Au trecut doi ani si inca ceva de atunci. In tot timpul asta am trait cu teama ca intr-o buna zi totul se va termina, ca el nu va mai avea nevoie de mine, ca eu ii voi deveni inutila si voi ajunge doar o fosta. Intre timp el a uitat-o pe ea, dar eu nu. Nu am putut niciodata sa uit ce mi-a facut…Asa cum o tradase pe ea cu mine, ma tradase si pe mine cu ea cu un an inainte. Dar vorba aceea, “fie roata si patrata tot se intoarce ea odata”. Eu nu fusesem prima care ii incalzise patul atunci cand ea nu era cu el. O nu, fusesera atatea altele inaintea mea… In definitiv el avea vreo trei avantaje incontestabile: banii, tineretea si caracterul. Atunci cand voia ceva facea pe dracu in patru pentru a obtine.
In mod curios eu m-am indragostit de el inainte sa ii aflu situatia materiala. Il iubisem ca o nebuna si gresisem ca o proasta nestiind sa-l pastrez. Insa atunci cand el s-a infatisat inaintea mea si m-a sarutat am crezut ca Dumnezeu in sfarsit mi-a dat tot ceea ce imi doream. Am plutit intre agonie si extaz sase luni de zile. Apoi mi-am luat inima in dinti si i-am spus chiar si cu riscul de a-l pierde :” ori eu, ori ea!”. Imi promisese de multe ori ca o va lasa pentru mine, dar nu a facut-o pana in momentul in care i-am spus ca daca nu ia el o hotarare voi lua eu. Doua saptamani mai tarziu a parasit-o. In sfarsit totul parea ca se aranjeaza in viata mea. Tot acel timp in care suferisem si asteptasem parea ca merita.
Acum, doi ani mai tarziu, ma intreb daca am facut bine. M-am trezit brusc aruncata intr-o relatie dezechilibrata si bolnava. Credeam ca iubirea pentru a fi reala trebuie sa te consume, sa te roada si sa te sfarame. Cred ca doar asa am cunoscut-o eu. Ma simt ca aruncata in cusca leiolor. Nu pot lupta cu el, nu ma pot impotrivii lui. Iar el foloseste tot ce poate impotriva mea, ca si acum.
Traiesc aceeasi scena pentru a doua oara luna asta. Eu in dormitorul micut cu geanta pe pat indes in ea ca o nebuna cele cateva haine si farduri pe care mi-le-am adus la el. Incercasem sa ne mutam impreuna. Dar cum era sa rezistam noi impreuna cand la fiecare trei minute ne iesea pe gura cate o intepatura sau un repros? Cum sa supravietuim in acelasi apartament cand noua ne venea sa ne smulgem inimile din piept si sa ne batem cu ele in cap? Si cum sa traim unul cu altul cand apartamentul asta avea doar trei camere si o baie?! Nu aveam suficient spatiu pentru a fugi de el si nici el de mine. De fiecare data cand ajungeam sa ne certam faceam aceleasi lucruri. Bineinteles ne certam de obicei pe aceleasi teme.
Eu imi burzuluiesc nenorociata ia asta de geanta cu toate trentele astea si pufnesc furioasa. Ma mir ca nu scot inca flacari pe nari, caci simt ca furia clocoteste in venele mele. El isi continua tirada de injuraturi si de vorbe fara sens de partea cealalta a patului. Patul asta parca e asezat simbolic intre noi. Pare ca doar aici merge relatia asta. In pat. Au fost momente cand am crezut ca facem asta pentru ca ne iubim sau ca relatia noastra nu ar avea farmec fara certurile astea tampite. Problema cu certurile astea e ca imi frang inima.
“Esti nebuna?! Aproape s-a inchis metrul! Unde vrei sa pleci?” ma apostrofa el.
“ Nu stiu! Dar in casa asta cu tine nu stau nici daca ma omori!” ulai si eu la el cat ma tineau plamanii. Simteam ca lacrimile ce mi-le retineam cu greu urmau sa izbucneasc din moment in moment si sriam si ca vocea imi tremurase si nu sunase atat de ferma si hotarata pe cat sperasem.
“Dar nu ai cu ce sa ajungi la tine! Fii rezonabila, gandeste!” tipa el la mine nebun de furie.
“Fie de merg pe jos pana acasa, dar eu cu tine nu mai stau.” Asa faceam mereu. Mereu spuneam ca nu mai pot , ca nu mai vreau ca il parasesc, iar dupa cateva zile in care el ma suna sau venea sa ma vada eu ma intorceam aici, langa el.
Il privesc ca pentru prima oara pe omul pe care ma juram ca il iubesc. Acum ma intreb, oare chiar o fac? Sau doar idealul meu de iubire s-a proiectat in mod iluzoriu si absolut intamplator in el? Il iubesc pe el sau ideea de iubire? Sau poatea intervenit doar rutina intre noi… Asa de repede? Au trecut doar doi ani. Parca mi-se si face mila de el gandindu-ma cat timp i-am mancat din viata. Timp in care ar fi putut sa fie fericit cu o alta care sa ii ofere tot ceea ce nu am putut.
“Am nevoie de ceva timp pentru mine, ceva timp de gandire si niste spatiu.” spusei eu in chip de scuza in timp ce imi luam geanta de mana si pe cea de umar pregatindu-ma sa ies pe usa. Aveam vocea mai domoala acum. Iar in momentul in care pasii peste prag simtii cum lupta din interiorul meu se intensifica.
“Il iubesti!” urla o voce de fiara din interiorul meu.” Stii ca nu va mai fii nimic la fel fara el.”
“N-ai nevoie de el. Esti femeie, esti tanara, esti frumoasa. Nu il iubesti cu adevarat oricum, e doar faptul ca te-ai obisnuit cu el.” spuse ingamfata o alta voce.
Si chiar nu mai stiam ce sa cred. Stiam doar ca am inima franta, iar. Si asta doare cumplit. Stiam ca sunt confura si ca trebuie sa ma descarc, asa ca imi lasai lacrimile sa curga in sfarsit in timp ce ieseam in aerul rece de decembrie, cu impresia ca aceste lacrimi nu se vor mai opri niciodata din curs si nici nu vor seca.
