În mine, scrii…
cu nestemate,
ferestre – porţi de răsărit.
cât nu s-a scris,
în altă carte,
stele
ce în trupu-mi au sărit…!
Şi, scrii, în noi…
cu diamante
ce nu se lasă şlefuite,
uitând că un cuvânt
desparte
zile şi nopţi, de viaţă, jefuite…!
Şi, scrii…
cu pietre de credinţă
în inima-mi ce speră
(poate!)
şi mă condamni
fără sentinţă,
şi mă trimiţi, din nou, la moarte…!
Degeaba încerc să îţi birui
scrisul,
să îl pun la cazne în labirint,
tu eşti puterea,
eşti abisul,
lespedea grea, al ei granit.
Slove de foc încep să curgă
peste poteci şi jurăminte
când,
deodată,
pleacă în fugă,
să se-ascundă în morminte.
Eu
înţeleg într-o secundă
că, de-ai putea să scrii în zei,
prefaci cuvintele
în undă
şi le arunci, le înfigi în ei!…
Mă resemnez.
mă dau învinsă de-atâta foc ce arde
în tine
când văd
că eşti o stea aprinsă
din jarul trist mocnind în mine!
El
s-a aprins
la o răscruce
dintr-o hârtie de scrisoare,
iar de-atunci îmi este cruce
‘cela ce scrie în zei, în soare!…
(01.12.2016)
