ÎNTR-UN TÂRZIU…

1
168

(16.02.2018) –

Iubire, vreau şi eu să ştiu
de ce-ai venit aşa târziu,
pe unde-ai fost rătăcitoare,
ce te-a durut, ce te mai doare,
te rog, iubire, să-mi vorbeşti,
vreau adevărul, nu poveşti!

Iubire, vreau şi eu să ştiu
de ce-ai venit aşa târziu,
unde-ai fugit şi te-ai ascuns
când eu plângeam îndeajuns,
te rog, iubire, să-mi răspunzi,
vreau adevăr, să nu-l ascunzi!

Iubire, vreau şi eu să ştiu
de ce-ai venit aşa târziu,
cine ţi-a spus numai minciuni
când ochii mei erau tăciuni,
te rog, iubire, spune drept,
vreau adevărul, îl aştept!

Iubire, vreau şi eu să ştiu
de ce-ai venit aşa târziu,
cine ţi-a pus în suflet teamă
că ești blestemat de mamă,
te rog, iubire, fii cinstită,
vreau adevărul şi, nu, mită!

Iubire, vreau şi eu să ştiu
de ce-ai venit aşa târziu,
ce doruri seci ai îndurat
când eu stăteam îngândurat,
te rog, iubire, să nu minţi,
vreau adevărul să-mi prezinţi!

Iubire, vreau şi eu să ştiu
de ce-ai venit aşa târziu,
de ce în iernile deşarte
nu m-ai găsit, erai departe,
te rog, iubire îngheţată,
vreau adevărul, încă o dată!

Iubire, vreau şi eu să ştiu
de ce-ai venit aşa târziu?

Fiindcă în sufletu-mi pustiu
s-a săvârşit tot ce-a fost viu
şi am plecat spre dimineaţă
ca să găsesc un strop de viaţă
dar, cum nici soare nu era,
mă rugasem de o stea
să mă ia şi să mă ducă
unde dor nu mă apucă,
unde nu-i nici zi, nici noapte,
unde-s mere verzi, nu coapte,
unde gândurile dorm
precum frunzele în pom,
unde cântă îngeri doar
când se înalţă din altar,
unde florile se joacă
printre fluturi în băltoacă
şi se-aleargă şi se-aleargă
nu o zi, o viaţă întreagă
iar, când simt că obosesc,
chiar în palma-mi poposesc,
îi mângâi şi îi sărut
dar, îi rog să nu stea mult
fiindcă, dacă zăbovesc,
lacrimile-mi se ivesc
şi-or să cadă peste ei
şi-or să-i facă ghiocei
şi-atunci florile i-or plânge
şi-or vărsa lacrimi de sânge
şi-al lor suflet se va frânge
iar, de frângi suflet de floare,
nu vei mai avea scăpare
nici la zi de sărbătoare,
vei fi izgonit pe veci
şi, din iadul cu porţi reci,
nimeni nu-ţi va mai răspunde
la întrebări, se vor ascunde,
nimeni nu-ţi va da să bei
apă vie, ceai de tei
dar, nici apa otrăvită
nu-ţi va fi nicicând servită,
tu o ceri, îi rogi frumos
să-ţi dea darul preţios,
se prefac doar că nu văd
sufletu-ţi făcut prăpăd,
se preface că n-aude
şi cel surd şi-a’ tale rude,
să scapi din încurcătură
tu încerci să dai o tură
la mai-marii iadului
făcând rugă gardului,
te înclini pân’ la pământ
să-ţi trimită el prin vânt
o solie, un cuvânt
sau ce i-o trecea prin gând,
nu contează cine vine
ori cu ce vor da în tine,
nu-ţi doreşti decât să mori
ca să fii iertat de flori
dar, nu şti în acea clipă
ce iubire se înfiripă
între flori preamincinoase
şi-alte fiinţe veninoase
fiindcă florile-au trişat
când pe fluturi au linşat,
au avut în mintea lor
doar un gând ucigător,
n-au făcut un joc cinstit
ci, pe fluturi i-au vrăjit,
i-au trimis, de-bună-seamă,
să zboare la mine în palmă
şi i-au pus la şuşotit
până somnul i-a găsit
iar eu, trup fără de viaţă,
mi-am ascuns ochii în ceaţă,
printre bobii cei de rouă
ochii mei încep să plouă,
nu o lacrimă sau două
ci, oceane infinite
s-au întins pe trupuri sfinte,
astfel, am ajuns părtaş
făr’ să vreau, chiar ucigaş
fiindcă, după cum se ştie,
fluturii sunt o solie
de la Bunul Dumnezeu
dar, târziu, aflat-am eu…

Iubire, vreau şi eu să ştiu
de ce-ai venit… într-un târziu?!

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.