Îți mulțumesc. Nimeni nu mi-a mai dăruit așa ceva, un cuvant al meu și numai al meu. Ochișori. Din zecile de mii de cuvinte, unul este al meu, am să-ți rămân datoare toată viața pentru el, indiferent pe unde ne va mai purta viața asta.
Ție am să-ți spun Auriu. pentru că mă duce cu gândul la o toamnă târzie, plăcută, cu miresem dulci și cu mângâierile ultimelor raze ale soarelui plăpând. Ești ca o toamnă care insistă să mai pâlpâie în anul meu, între anotimpurile mele. Dar îmi este teamă pentru că orice adiere de vânt îți poate spulbera ultimele frunze îngălbenite și ai putea fi descoperit, orice nor poate ascunde razele firave ale soarelui care îți mângâie chipul și ți-aș putea vedea tristețea.
Îmi este teamă că ai putea să dispari. Pentru că ceea ce vine după este iarna cruntă. ea îngheață orice, orice urmă, orice mireasmă și orice lucru întâlnește în cale…până și forma obiectelor o ascunde sub nămeți, inghite tot: cărările pe unde am fost, pe unde ne-am plimbat, drumul pe care am venit și cele pe care aș putea merge mai departe.
Eu cum să știu pe unde să mă mai întorc?
Cum să țtiu de unde am venit? și încotro să mai rămân?
Simona Mihaela Dobre
