Ceasul deşteptător de pe noptiera din dreapta afişa nestingherit ora 4:00. Am privit printre pleoapele aproape închise umbrele din camera şi întunericul de afara şi mi-am lăsat capul să cadă din nou pe pernă. Dumnezeule, era iar luni. M-am ridicat din nou în capul oaselor, înercand să alung toropeala binefacatoare care ma îmbia la somn. Cu o sforţare totuşi, am ieşit din pat şi tiptil, am părăsit camera, încercand să nu îl trezesc pe bărbatul care dormea alături de mine, cufundat într-un somn liniştit.
În mai puţin de 40 de minute am ieşit grăbita din casă şi urcând la volan, am plecat spre spitalul judeţean. Garda mea începea la 5:00 aşa că aveam destul timp sa îmi beau şi cafeaua de dimineaţa înainte ca tura mea de serviciu să înceapă.
Lucram deja la UPU de vreo 3 ani şi ştiam foarte bine că zilele de luni erau mereu pline de evenimente. Niciodată nu am înţeles ce se întâmpla cu această zi, dar cele mai multe urgenţe şi mai grave accidente se petreceau în prima zi a săptămânii. Aşa că nici bine nu intrasem in gardă, că am şi fost chemată imediat pentru o situaţie de urgenţă: un accident rutier destul de grav, în care fusese implicat un autoturism şi un autocar plin de copii aflaţi într-o excursie. Deoarece autocarul se răsturnase, serviciul de ambulanţă a trimis o mare parte din maşinile pe care le aveau în dotare pentru a-i transporta pe cei grav răniţi de urgenţă la spital. În mai puţin de zece minute, sala de aşteptare s-a umplut cu vreo douăzeci de copii, toţi cu priviri foarte speriate şi neobişnuit de liniştiţi. Ştiam că acest lucru se datora sperieturii zdravene de care tocmai avuseseră parte şi atunci am încercat să grăbesc puţin lucrurile, ca aceşti micuţi să poată pleca către casele lor cât mai repede. Întreaga secţie s-a pus în mişcare. Toţi au fost consultaţi, rănile au fost bandajate, fracturile puse în gips, iar la final am constatat cu bucurie că niciunul dintre aceşti micuţi nu suferise leziuni foarte grave. Totuşi, şoferul autoturismului nu fusese la fel de norocos. Se afla acum într-o rezervă la terapie intensivă, în comă de gradul III şi toţi aşteptam să vedem cum avea să evolueze starea lui de sănătate.
Când m-am uitat într-un final la ceas, am zâmbit satisfăcută. Nu fusese o zi chiar aşa de grea la urma urmei. În afară de accidentul rutier de dimineaţă şi de încă vreo câteva incidente mărunte, ziua se desfaşurase fără prea multă agitaţie. Ieşind pe uşa spitalului, am răsuflat uşurată. Iubeam ceea ce făceam şi nu regretasem nicio clipă profesia aleasă, dar îmi iubeam familia mai mult şi în ultimul timp o cam neglijasem. Aşa că, fericită că urmatoarea mea gardă era abea peste două zile, m-am urcat în maşină, ştiind exact cu cine aveam să îmi petrec puţinul timp liber care îmi stătea în faţă.
Joi dimineaţa, la ora 8:00, eram din nou la datorie, fiind garda mea de zi. Primul lucru pe care l-am făcut de îndată ce am ajuns în spital a fost să mă interesez de evoluţia stării de sănătate a şoferului de autoturism. Nici un muşchi de pe faţă nu mi s-a clintit atunci când am aflat că situaţia lui se înrăutăţise. Unul din lucrurile pe care le-am învatat de când eram în spital era că un medic nu trebuie să se implice sentimental în viaţa şi evoluţia stării de sănătate a pacienţilor, mai ales în sistemul de urgenţă unde sunt atât de multe cazuri soldate cu morti. Totuşi, deşi am învăţat să îmi ascund emoţia, încă nu reuşisem să devin total indiferentă la suferinţele celor din jur, oricât de mult m-ar fi afectat implicarea mea emoţională. La urma urmei, tocmai pentru că doream sa fiu alături de oameni în momente ca acestea alesesem să urmez facultatea de medicina şi să devin medic.
Cu gândul zburându-mi mereu la tânărul şofer care zăcea acum pe un pat de spital, conectat la aparate, întrega zi mi s-a părut tristă şi mohorâtă. M-am bucurat când colega mea de serviciu a ajuns cu aproape o oră mai devreme, preluând astfel ea garda de seară.
Simţindu-mă fericită pentru prima data în acea zi, m-am îndreptat grăbită spre maşină. Nu doream nimic altceva decât să ajung acasă şi să mă cuibăresc în canapea, cu telecomanda în mână şi să urmăresc ceva bun la televizor. Nu aveam de unde să ştiu că fericirea mea avea să fie de scurtă durată.
Când am observat ambulanţele oprite pe partea dreaptă a drumului, cu semnalele sonore şi luminoase pornite, am realizat că ceva destul de grav se întâmplase. Am parcat repede maşina şi m-am grăbit să văd dacă puteam fi de ajutor. Poliţia se afla deja la faţa locului, aşa că în câteva cuvinte situaţia mi-a fost explicată: accident rutier, două autoturisme, impact frontal, două personae decedate, starea a două dintre victime era stabilă, dar alte 3 persoane erau grav ranite şi echipajele de la ambulanţă încercau să ofere primul ajutor. M-am îndreptat spre corpul unei femei care era întins pe asfalt. Avea pulsul foarte slab şi respira greu. Avea o fractură deschisă şi pierduse destul de mult sânge. Cu trusa de ajutor pe care o aveam la îndemană am reuşit să îi imobilizez piciorul şi să opresc sângerarea. Dar femeia parcă işi pierduse dorinţa de a trăi, iar organismul ei renunţa încet-încet la lupta cu viaţa. Am petrecut, împreună cu o asistentă de la echipajul de urgenţe, aproape 20 de minute încercand să stabilizăm starea pacientei, dar cu fiecare clipă simţeam că o pierdem tot mai mult.
După un timp, am încercat să îi simt din nou pulsul şi să îi ascult bătăile inimii, dar fără niciun rezultat. Lacrimile au început să îmi curgă fără să le pot controla şi am strigat că am nevoie de un defibrilator. Ştiam că şansele erau mici, mici de tot, dar trebuia să fac tot ceea ce se putea face. Cu toate resursele de care dispuneam, am încercat să o readucem la viaţă pe femeia la vreo 30 de ani care nu mai prezenta niciun semn vital. Dădusem greş. Murise.
Cu greu m-am dezlipit de cadavrul acelei femei. Eram extenuată, mă dureau mâinile şi picioarele şi le simţeam ca de plumb. Faţa îmi era murdară, hainele pline de sânge. În starea în care mă găseam, nu ştiu cum am reuşit să ajung singură acasă.
De cum am intrat în casă, m-a văzut şi după privirea de pe faţa mea a ştiut că ceva se întâmplase. M-a luat în braţe, m-a întins pe pat şi acolo, la pieptul lui, am plâns în hohote pentru prima dată după mult timp. A încercat să îmi aline durerea cum ştia mai bine, dar ceea ce el nu putea întelege era că în acea zi, cineva murise în braţele mele, şi deşi făcusem tot ceea ce mi-a stat în putere ca să previn acest lucru, simţeam că poate, poate totuşi aş fi putut să fac mai mult.
e bine scris si iataa un episod real de lupta ..ma intreb care dintre ele este mai grea…insa aceasta brusca extrema…limita mortii este ceea mai grea…si vad cum meseria de medic nu este deloc usoara… sa fi la limita mai tot timpul.
ce grea e lupta asta cu moarte… e atat de importanta viata si intr-o clipa de neatentie ti-o poti pierde… e atat de grea meseria de medic pentru ca esti mereu responsabil de ce se intampla cu un pacient si de multe ori auzi oameni in jurul tau care spun:"din cauza medicilor a murit"… doar cel care trieste astfel de clipe stie cum e…
Cine face o meserie din suflet,mai ales cand e viata unui om ,are si sprijinul celui de sus.
Dar ,,padure fara uscaturii,, nu exista.
O spun din ipostura de pacient.
Mult respect pentru doamna doctor
Aceasta poveste, episod… a impanzit internetul. Ma intreb de unde o fi copiata?
daca toti medicii ar fi ca tine lumea ar fi de 10 ori mai buna..si defapt nu numai medicii si oamenii in general daca si-ar face "datoria" din tot sufletul toate lucrurile ar merge mai bine..tot pt noi..
Cris, nu este copiata de nicaieri:) daca vei incerca sa afli, aceeasi Kl3psidra a postat povestea pe mai multe siteuri:)
mulumesc tuturor celor carora le-a placut povestea mea:) dar trebuie sa fiu sincera cu voi:) nu sunt ina medic, ma straduiesc din rasputeri sa ajung acolo, iar acesta a fost un eseu pt facultate, la psihologie medicala:)
Cred ca medici ca tine sunt putini, dr un exemplu pentru colegi tai.
oricum..povestea ta e de nota 10.mai exista oameni care incearca sa`i ajute pe cei din jur.
ma bucur ca va place povestea mea:) multumesc pentru aprecieri, la fel ca si pentru critici:)
As vrea sa stiu ce s-a mai intamplat cu soferul!
M-au trecut fiori prin tot corpul, citindu-ti " articolul "…am ramas fara cuvinte…