LACRIMA DE IASOMIE

0
316

Lhana ROMA-NOVA (12.04.2019)

Mallika!Mallika!

Se aud în depărtare
strigăte de disperare…

Depărtările sunt surde,
depărtările sunt oarbe
când dureri străbat în ciurde
și în suflet lucră coarbe,
depărtările-s amare,
depărtările-s pelin,
ziua, în amiaza mare,
pe cer… nici un zeppelin!

Cine vine să îl ajute
pe cel care-i ajutor
sufletelor nevăzute,
știutor, neștiutor,
cine ar putea să fie
mai presus de cum e dânsul,
decât cerul la chindie
când îl podidește plânsul?!

Fiindcă… cerul plin de lacrimi
a plecat peste hotare
ca să afle care patimi
au ucis o fată mare
și-a aflat că acea fată,
ce-a trăit și ea poveste,
e zeița ce desfată
cu-ai săi ochi, lacrimi celeste!

De iubire neîmplinită,
de iubire ucigașă,
inima-i neprihănită
n-a lăsat-o a fi lașă…

Când să scapere amnarul,
al său suflet, veche iască,
scapă dintr-odat’ fanarul,
ceru’ începe să vuiască,
vijelii, tunet, furtună,
de prin lume se adună,
vor să îi sară în ajutor
ca să îi stingă foc de dor…

Plânge cerul la chindie
şi cu el, chindii, o mie,
lacrimile în sus curg
şi ajung la Demiurg
unde aşteaptă judecată,
au salvat sau nu, pe fată?

După dreapta judecată
orice lacrimă-i iertată,
îşi făcuse datoria
când, în cer, plângea chindia
de aceea, Demiurgul,
cheamă deîndat’ amurgul
şi îi dă ordin negreşit
să nu iese la cerşit
ci, să fie călăuză
pe aripi de buburuză
lacrimilor ce-or să curgă
din icoane când, la rugă,
tânăra zeiţă vine
plină în sinea-i de ruşine…

Dacă focul din amnar
i-a adus numai amar
fiindcă cerul la chindie
a furat a ei făclie,
n-a lăsat-o ca să ardă
unde nimeni să n-o vadă,
s-a gândit dânsa mai bine
să-şi dea foc printre suspine,
să-şi dea foc la drumul mare
ca s-o vadă zeul Soare,
poate atunci va înţelege
că iubirea-i sfântă lege
ori, dacă nu eşti iubit
rămâi veşnic păgubit
de aceea, te grăbeşte,
în cenuşă, te robeşte!…

Dar, zeiţa n-a iertat
pe-acel zeu preavenerat,
îngâmfarea lui lumească,
vrut-a scump să i-o plătească!

Şi atunci, Mallika noastră
a furat rază din soare
vrând să își deie foc la glastră
și la trupu-i ca să zboare
peste anii ce nu iartă
vise, amintiri, plăceri,
nici zeiță adevărată,
nici speranțe, vechi tăceri…

A furat rază din soare
să vadă, şi el, că doare
când îţi pierzi pe veci speranţa
sau o schimbi cu ignoranţa,
şi-a dat foc, s-a făcut scrum
şi-a rămas uitată în drum…

Într-o seară, zeul Soare
vrea să plece la culcare
şi, grăbit că întârziase
printre norii de mătase,
s-a gândit că ar fi mai bine
să fugă peste coline
dar, cum fuga-i era oarbă,
s-a împiedicat în iarbă
iar, ca să îşi spele vina
tre’ să caute regina,
să îşi ceară, cumva, iertare…
Regina? era… o floare!

Nu văzuse în a lui viaţă
altă floare mai măreaţă,
nici când fost-a prunc în faşă
n-a văzut alta gingaşă,
ochii săi fug din orbite
şi neantul îi înghite,
trup de suflet se desparte,
în lume se face noapte
iar, de-atunci, seară de seară
Vishnu întruna se omoară
doar că, înspre dimineaţă,
regina – acum, semeaţă,
pune în inima-i fiori
din parfum ascuns în nori,
îl trimite să colinde
cer, pământ, tot ce cuprinde,
îi dă viaţă pic cu pic
fiindcă el a rămas mic,
a ajuns la mâna ei
şi iubeşte doar crâmpei
din floarea de iasomie
până ajunge la chindie…

Domnul Soare şi-ar dori
zi şi noapte a stăpâni
ori, dreptatea e dreptate,
când iubeşti pe jumătate
nu eşti zeu ci, o jumate!

De aceea, în orice noapte
se strecoară printre şoapte
să fure de la regină
lacrima, când ea suspină,
însă, ea îl pune să jure
că, în veci, n-o să mai fure,
lacrimile-i nesfârşite
nu vor fi nicicând cerşite
ci, în fiecare zi, de cu zori pân’ la chindie,
îi va dărui în taină lacrima … să o mângâie!

Şi, îl roagă s-o asculte,
are lacrimi… multe, multe!

Pe motiv că a uitat
unde haina şi-a lăsat,
zeul nostru îngâmfat
se întoarce pe înserat
şi, cum e cuprins de sete,
vrea parfum ca să-l îmbete
ori, zeiţa florilor
nu ia în seamă… aşa dor!

Cât a fost Vishnu de zeu,
a înţeles că Dumnezeu
îşi ia darul înapoi
de, cu Dânsul, te război’
dar, în noaptea de Crăciun,
Dumnezeu a fost mai bun
şi trimis-a fulgi de nea
peste un prunc ce se năştea
în iesle la Bethleem
ca noi, toţi, să îl vedem…

Vishnu vine, se închină
Celui Ce nu are vină,
de pe fruntea Lui culege
fulgi de nea şi vrea să-i lege
în ghirlande, în cununi
să le dea la miri, la nuni
însă, Maica precaută,
fulg cu fulg, Ea îl sărută
şi din coşul plin cu fulgi
răsărit-au mii de rugi…

Ruga sfântă, cea mai vie,
lacrima de iasomie…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.