Lacrimi De Sange

0
2292

Eram la fel de apropiati ca si luna de noapte, ca si preludiul de eroticele soapte. In baia de sarutari si dulce uitari, raze de umbre ne incolteau cand stelele invidioase ne priveau. Cu pigmente palide intunericul crud ne imbratisa, silueta sa eliberata de forma ochii imi invada. Prea bine se ascund raspunsurile in necunoscut… prea groaznica e revenirea imaginii ei din trecut. Viitorul se intinde dincolo de orizontul imens, dar trecutul mi-a demonstrat ca nu mai ramas nici un sens.

 

Ma hranesc in miez de noapte si resping orice pui de moarte, sangele salbatic imi alearga in vene, ca vantul arctic peste ninsele troine. In obscur obiectele nu au contur doar temperatura scazuta si culori cu intensitate pierduta. De secole din umbre va pandesc sa-mi dau seama unde continui sa gresesc. Privilegiat de imortalitate sunt totusi ingrozit de moartea celei de care m-am indragostit. Inlaturat de sentimente ma ratacesc in iluzii nebanuite de sufletul omenesc.

 

Imi amintesc perfect acea zi, ii priveam frumusetea cu speranta ca impreuna vom fi. Impreuna am fost iubindu-ne la adapost de gelozia privighetorilor ce cerseau dupa un strop de dor. Cu vorbe desprinse din rai ma alinta, cu o voce inocenta rugi la divinitate inalta. Aroma pielii fine de fecioara atinsa pentru prima oara imi razfata gustul, nici gandul nu respira in ore tarzii fermecat de promisiuni mii si mii. Indrazneam sa-i rostesc cuvinte inecate in incet glas ca vreau sa-i privesc chipul in timpul ce a mai ramas.

 

– Muritoare cazuta din soare, de ce plangi ?
– Plang ca dulce la piept nu ma mai strangi.
– Nu te intrista ca in fiecare noapte cu tine voi sta…

Prea bine stiam ca nu-i voi mai fi alaturi sa o infasor in paturi de fericire si tandru amor. Natura noastra era mult prea diferita, iar aceasta aventura trebuia curand oprita. Si spre orizont am plecat de langa binele intrupat, departe de orice farama de bunatate. Cu frica de soare in suflet si tortura amarului regret, o urma de indoiala rasari : De ce impreuna nu putem fi ? De dorul buzelor sale am revenit pe meleaguriile unde femeia m-a ispitit. Dorintele imi implorau indeplinire, dar nicioadata nu voi cunoaste fericire. Plecat de ani de zile ea refuzase sa accepte ca trebuie sa astepte o vesnicie dupa o viata lipsita de zadarnicie.

 

Mi-am jurat cate zile mizerabile voi mai avea nu voi uita emotiile ce se nasteau cand ea zambea… si i-am luat trupul neinsufletit si i l-am sarutat pana de lacrimile de sange ochii mi-au secat. Poate voi gusta doar in vecilor veci savoarea imbinata in buzele sale reci. Priveam neputincios ingerii ce sufletul i-l conduceau spre locul unde doar cei curati la inima se odihneau. Cat de mult poate sa valoreze o viata ? Cat de mult poate sa reziste o speranta ? O vreau inapoi, sa-mi fie din nou apropiata, sa-i simt din nou atingerea catifelata. Era nascuta prea divina pentru aceasta lume, era prea pura sa-i dau un nume. Creatura diurna vrajita de luna inca ma mai colinda rasuflarea ta calda in anotimp de iarna. Amintire dureros de mult imi placi vesnic mintea sa-mi ataci in momente de malancolie scaldate in lacurile de eterne pacate. Cat de mult doare o amintire… cat de putin dureaza o clipa de fericire. Acum totul e inutil, dar totusi plang ca un copil, parasit de viata si sete ma prabusesc in vidul nocivelor tipete. Negura funerala se raspandea cu repeziciune la fel se scurgea ultima picatura de afectiune.

 

Eram atat de indepartati ca frumosul de urat, ca melodiile sirenelor de cuvantul mut. Acum… floriile se ofilesc iar eu nu mai indraznesc sa privesc la luna aurie ce-mi zambeste cu prefacatorie.

31 Ianuarie 2006

Comentarii

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.