LILIAC… ŞI-AL MEU VAMPIR

0
215

(19.12.2016)

Mă întorc în lumi de altă dată…
Mă întorc în lumi mayaşe
cum se întoarce brazda de-i arată,
privirile ascunse, privirile pizmaşe…
Mă întorc în lumi de altă dată
şi luna se întoarce, cu mine, deodată!…

Trăiesc într-o cetate de piatră ruginie…
Trăiesc într-un palat de cetină, de jar
cum numa’ apa de-i curgătoare ştie
că totu-i trecător şi toate-s în zadar…
Trăiesc într-o cetate de piatră ruginie,
în mine reîncepe o tainică urgie…

Feciori de împăraţi prea unşi
se plimbă în lumea toată
ca să cunoască pe supuşi,
la rându-le, ‘îi cunoască…
Feciori de împăraţi prea unşi
pribegind la multe uşi…

Unul doar a încălecat
calul alb cu aripi multe,
prin cătunuri a plecat,
pe supuşi vrând să-i asculte…
Unul doar a încălecat,
fecior de Pană-Împărat…

A ajuns la zgripţuroaica, vrăjitoare într-un cătun…
A ajuns la zgripţuroaica cea din peşteră ascunsă,
ea presimte pe intrus precum vremea… roş’ lăstun,
drept aceea, l-a făcut… şoricel cu blana tunsă!
A ajuns la zgripţuroaica, vrăjitoare într-un cătun
ce preface pe oricine în deşert, furtună, scrum…

Şoricelul, tremurând, sta sub lespedea de piatră…
Şoricelul, tremurând, a gândit să se răzbune,
hotărât… şi, zi de zi, stă cuminte, o aşteaptă
a-i sări în păru-i alb de-o trecea la rugăciune…
Şoricelul, tremurând, sta sub lespedea de piatră,
foame-i e şi sete-i este, către sat el se îndreaptă…

Se opri la prima casă, se opri, bătu la uşă…
Se opri la prima casă vrând să ceară ajutor
câte ceva de mâncare, să pună şi el în guşă
dar, plângând că n-are bani ci, rămâne-va dator…
Se opri la prima casă, se opri, bătu la uşă,
îi deschise, îl pofti înăuntru… o păpuşă!…

I-a dat haine, i-a dat apă, de-ale gurii şi căldură…
I-a dat haine, i-a dat apă, straiele de sărbătoare,
un pat cald în vatra sobei doară dacă dânsul jură
că, nicicând, n’ar părăsi-o şi-ar pleca la vânătoare…
I-a dat haine, i-a dat apă, de-ale gurii şi căldură,
somn de gheaţă, somn de foc o trădează, n-o mai fură…

Şoricelul sta de veghe, nu avea astâmpărare…
Şoricelul sta de veghe, se întreba în sinea lui:
o fi vis, o fi minciună, o fi binecuvântare
a iubi păpuşa care-i numai cânt şi încântare?!…
Şoricelul sta de veghe, nu avea astâmpărare,
sufletu-i se aprinsese, nu-i sărea în apărare…

O poveste de iubire îi cuprinse pe-amândoi…
O poveste de iubire se năştea încet-încet
când, mânat de gelozie, scoase colţii un pisoi,
gând de moarte, el, scrisese cu cerneală pe-un bilet…
O poveste de iubire îi cuprinse pe-amândoi
dar, păpuşa nu voia, pentru dânsa, un război…

Cunoştea dânsa preabine unde este viclenia…
Cunoştea dânsa preabine pe motanul prefăcut
care n-a ştiut nicicând ce înseamnă omenia
ci, pe prietenii cei vechi, totdeauna, i-a vândut…
Cunoştea dânsa preabine unde este viclenia
drept aceea, nu acceptă să-şi încline pălăria…

A ales atunci în sinea-i să oprească un duel…
A ales atunci în sinea-i să se culce în flori de crin
doar o noapte dar, cerut-a voie de la şoricel
şi-a ajuns, spre dimineaţă, pe tărâm făr’ de suspin…
A ales atunci în sinea-i să oprească un duel,
moartea ei avea să fie… nemurirea, pentru el!…

Doborât de suferinţă, lacrimile nu-i curgeau…
Doborât de suferinţă, a făcut un pat din nori
unde-a pus firavul trup, vraci şi îngeri îl ungeau,
în ’cel pat va să odihne lângă fraţii săi, surori…
Doborât de suferinţă, lacrimile nu-i curgeau
ci, în stele, pas cu pas, a renaşte, începeau…

El, atunci, a înţeles că, nicicând, nu va sfârşi…
El, atunci, a înţeles că e bine să trăiască
în biserică, în turla-i, până când s-o săvârşi
ca să fie mai aproape de făptura îngerească…
El, atunci, a înţeles că, nicicând, nu va sfârşi
suferinţă, doruri, lacrimi… drept nu are de-a muri!…

D-apăi cum să aibă moarte
cel ce zilnic are parte
de anafură, agheasmă,
de somn pe catapeteasmă?!…

Într-o zi de primăvară, se-adunau la denie…
Într-o zi de primăvară, pătimind Domnul Iisus,
lăcrima cu mic, cu mare, orice rubedenie
la biserica în care şoricelul sta ascuns…
Într-o zi de primăvară, se-adunau la denie
flori de crin, de lămâiţă, ghiocei, gardenie…

De ruşine, nu de teamă, a ales clopotniţa…
De ruşine, nu de teamă, s-a ascuns acolo unde
a văzut că sta cuminte, de mulţi ani, dohotniţa,
gândea dânsul că durere, lume, flori, n-au a pătrunde…
De ruşine, nu de teamă, a ales clopotniţa,
se încălzea lângă un câine ce-şi pierduse botniţa…

Slavă, cântec se înalţă înspre cerul înstelat…
Slavă, cântec se înalţă, clopote încep să bată,
clopotarii trag de sfoară, o întind în lung, în lat,
lumânări, dinspre altar, către cer vor să răzbată…
Slavă, cântec se înalţă înspre cerul înstelat,
printre îngeri se trezeşte că-i un trup… înaripat!…

Ce mai strigăte, chemări!…
Ce mai cântece de slavă!…
Suflete şi lumânări
care ard în mâini de Avă!…

Zbor ascuns în trupu-i mic, se avântă în lumi de foc…
Zbor ascuns în trupu-i mic, se avântă pe fereastră
unde patimi şi păcate s-au unit în stil baroc
să dea piept cu zgripţuroaica, vrăjitoarea cea sihastră…
Zbor ascuns în trupu-i mic, se avântă în lumi de foc
șoricelul… când se întreabă: “Voi avea, şi eu, noroc?!…”.

Nu dorea averi, onoruri, nici iubire nu dorea…
Nu dorea averi, onoruri ci, rugându-se în taină
dacă, doar şi numa’ în vis, zgripţuroaica va înfrunta,
reuşi-va s-o omoare, s-o dezbrace de-a sa haină?…
Nu dorea averi, onoruri, nici iubire nu dorea
ci, să moară vrăjitoarea, să ajungă… viorea!…

Adormea mereu plângând, soarta lui fusese crudă…
Adormea mereu plângând dar, spera că o minune
va veni de la vreun înger, vreun arhanghel ori vreo rudă,
nu-i posibil ca, pe veci, şoricel blând a rămâne…
Adormea mereu plângând, soarta lui fusese crudă,
lacrimi seci îl mângâiau, haina lui era, tot, udă…

Pregătindu-se în secret, într-o zi găsit-a drumul…
Pregătindu-se în secret, a dat sfoară în toată ţara
că acolo unde-i foc, acolo va fi şi fumul,
greieri sar în ajutor, nu cu săbii, cu chitara…
Pregătindu-se în secret, într-o zi găsit-a drumul
după ce, stingând ţigara, zgripţuroaica varsă scrumul…

Vântul, prieten de nădejde, a început degrab’ să bată…
Vântul, prieten de nădejde, a furat din scrumieră
scrum şi sânge de balaur, mălai verde din covată,
le-a dat aripi ca să zboare, să se-aşeze în somieră…
Vântul, prieten de nădejde, a început degrab’ să bată
când, din somnu-i s-a trezit, gândea doar la acrobată…

A tras aer cald în pieptu-i, se-aprindea în el un foc…
A tras aer cald în pieptu-i şi-a plecat în zbor nebun
spre casă de vrăjitoare, înspre lumi de nenoroc,
a găsit-o, stând la masă, în bordei, pe un cătun…
A tras aer cald în pieptu-i, se-aprindea în el un foc
şi, de-atâta supărare, s-a ascuns la ea în coc…

I-a făcut părul vâlvoi, a împroşcat-o cu mocirlă…
I-a făcut părul vâlvoi, cerul n-avea nici un nor,
zgripţuroaica se zbătea şi-a căzut direct în gârlă,
limbi de foc în a sa gură, cin’ să-i sară în ajutor?!…
I-a făcut părul vâlvoi, a împroşcat-o cu mocirlă,
cu lopeţi, sape, topoare… o loveau cei din codârlă…

Căci, veniseră cu toţii, se strigau de după culme…
Căci, veniseră cu toţii să scape de vrăjitoare,
fost-au mulţi şi fost-au mari în această veche lume
dar, o buturugă mică a salvat a lor onoare…
Căci, veniseră cu toţii, se strigau de după culme
mări, oceane îngheţate, ploi de dor, valuri cu spume…

Într-o horă infinită s-au unit cu mic, cu mare…
Într-o horă infinită au rămas, de-atunci, mayaşii,
se învârtesc în jurul nostru, îi tratăm cu nepăsare
şi ne supărăm că alţii ne-au dat o poreclă: laşii!
Într-o horă infinită s-au unit cu mic, cu mare,
vrăji, blesteme, ghicitori…lacrimi reci, lacrimi amare!…

Şoricel înaripat, zbor nocturn în lumea veche…
Şoricel înaripat a redat dreptul la vise,
a redat drept la iubire între suflete-pereche,
el nu vede, nu aude ci, veghează din culise…
Şoricel înaripat, zbor nocturn în lumea veche,
ai pierdut a ta iubire, ai tăi ochi, a ta ureche…

Poate, ai uitat o clipă că eşti fiu de împărat…
Poate, ai uitat o clipă… fericirea stă în tine
dacă şti să te sacrifici, să nu numeri ce ai dat,
toate-s de la Dumnezeu şi nimic nu-ţi aparţine!…
Poate, ai uitat o clipă că eşti fiu de împărat,
să nu uiţi că, dăruind, nu rămâi împovărat!..

Şi, a noastră-i datoria de-a nu te uita nicicând…
Şi, a noastră-i datoria de-a ne aminti că leac,
la atâta suferinţă ce zăcea în al nost’ gând,
l-am primit de la un prinţ, pe-al său nume Liliac…
Şi, a noastră-i datoria de-a nu te uita nicicând…
Astăzi, zbori în miez de iarnă, nu ne cauţi tremurând…

Dintre toţi cei ce uităm, unul singur nu-i ca noi…
Dintre toţi cei ce uităm, Liliac, prinţ de-altădat’,
zboară în fiecare noapte printre crucile de-apoi,
intră în cripta pământeană, vrea să fie sărutat…
Dintre toţi cei ce uităm, unul singur nu-i ca noi,
Liliac, prinţ de-altădat’, vrea iubirea înapoi!…

De aceea, în nopţi de foc, de aceea, în nopţi de gheaţă…
De aceea, în nopţi de foc, se topeşte pic cu pic
când, din nou, se dă pe sine celei care n-are viaţă
căci, şi ea ales-a moarte ca să fie el voinic…
De aceea, în nopţi de foc, de aceea, în nopţi de gheaţă,
Liliac… şi-al meu vampir, te aştept în a mea braţă!…

Mă întorc în lumi de altă dată…
Mă întorc în lumi mayaşe
cum se întoarce brazda de-i arată,
privirile ascunse, privirile pizmaşe…
Mă întorc în lumi de altă dată
şi luna se întoarce, cu mine, deodată!…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.