Lorena (8)

0
1212

Se uita la ceasul ei de mână… Ce era el? Un accesoriu? Un aparat de măsură a timpului? O bijuterie? O dorință? Da, a fost o vreme când își dorea, cu ardoare, să aibă un ceas de mână. Ani la rândul, era singurul lucru pe care și-l dorea. Acum, când îl are, nu-l poartă niciodată. De ce și-l dorea atunci? Nu știa răspunsul la întrebare, dar orice bănuț pe care îl primea, îl punea deoparte pentru el. Avusese de câteva ori suma necesară, dar…întotdeauna exista un dar: al bunului simț, al sărăciei, al responsabilității. Îi spunea mamei că a strâns bani pentru ceasul mult visat și mult dorit și mama o întreba, privind-o cu ochii triști: ”Chiar crezi că ai nevoie de el?”. Cu o strângere de inimă și cu lacrimi ascunse între gene, îi dădea mamei bănuții. Aveau nevoie de ei. Își amintea că, în zilele de vară, când pe bolta lor se cățăra fasolea pentru păstăi, urmărea în fiecare zi cât au crescut păstăile, pentru a le vinde. Vindeau păstăile și făceau bani de pâine. Când păstăile erau prea mici, le privea cu tristețe și se ruga, în gând, să crească peste noapte. Acum, ajunsă la anii maturității depline, își amintea câte sacrificii au făcut părinții ei pentru a-i crește și a-i educa. Terminaseră cu toții un liceu, și-au făcut un rost, sunt toți la casa lor, au copii. Anii aceia au rămas cumva în urmă, în amintiri, unele foarte dureroase, altele haioase. Mama lor era o femeie foarte severă, nu e ușor să crești trei fete. Formulele de politețe erau obligatorii. Ele, surorile, nu-i spuneau niciodată fratelui lor pe nume. Îi spuneau simplu și respectuos: ”nene”. Ea, Lorena, nu era strigată de către surorile ei decât cu apelativul ”soră” sau ”sori”. Ei nu aveau voie să se jignească nici măcar atunci când se supărau la joacă. Își aducea aminte că, până când nu a terminat studiile liceale, ea nu avea voie să-și modeleze sprâncenele, să le dea o formă. Deși știa lucrul acesta, în clasa a douăsprezecea, la insistențele unei colege, a cedat și a lăsat-o să-i modeleze sprâncenele. Mama nu a observat, dar, spre ghinionul ei, a observat-o profesorul de biologie și i-a spus mamei. A fost un ”scandal monstru”, mama s-a supărat foarte tare și i-a spus că, atâta timp cât trăiește sub același acoperiș cu ea, va respecta regulile impuse, deci, va lăsa sprâncenele să crească și nu le va mai pensa până când nu termină liceul. A întrebat-o într-o zi pe mamă de ce era atât de severă și mama i-a răspuns că nu vroia să se facă de rușine, că vroia ca ei să devină oameni buni, nu ca X sau Y și-i dădea exemple de copii care au fost mai alintați și care și-au ratat viața. Nu știa acum dacă metoda aplicată de mama lor era cea mai bună, dar , uneori, a folosit ceea ce învățase de la ea, atunci când și-a educat copiii. Și acum ea, Lorena, e mândră de copiii ei, doi băieți minunați. http://ro.netlog.com/LeiMar_86/blog/blogid=1563607

Comentarii

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.