Asteptam nici eu nu stiu ce. Pur si simplu asteptam. Asteptam sa treaca timpul, sa se schimbe, sa faca el ceva. In zadar. Puteam astepta oricat din partea lui. Refuza cu o incapatanare draceasca sa imi demonstreze ca are vre-un sentiment pentru mine sau ca as conta in vre-un fel. Orgoliul meu avea de suferit si nu numai. Imi pusesem toata baza in el, ii iertasem totul. Renuntasem la trecut pentru el. El fusese prima mea mare iubire. Si acum era. Nu e ca si cum nu as mai fi iubit dupa el, nu a fost el centrul universului meu, doar ca lanaga el am trait viata cel mai intens.
Am iubit si dupa. Si am fost iubita. Am primit mai mult decat am oferit, am avut totul la picioare. Si am renuntat. Ca sa ma intorc la el.
Impropriu spus “sa ma intorc”, caci el a fost cel care s-a intors. Iar eu l-am acceptat. Cu totul, chiar si cu iubita.
Nu mi-am pus niciodata speranta ca va renunta la ea, dar lucrurile se schimba, nu?
Uneori ma intreb daca e mai bine asa. Daca imi e mai bine langa el, daca ii e mai bine fara ea, daca ne era mai bine separati. I-am spus ca il iubesc. Am facut-o fara sa respir. Dar acum il mai iubesc?
Au trecut doi ani de cand am facut-o prima data, au trecut cateva luni de cand ne-am impacat si au trecut 28 de ore de cand l-am inselat. Inca il iubesc, nu e ca si cum as fi uitat complet de el, e prezent acolo, il simt undeva intr-un colt al mintii mele, doar ca il pot bloca acum.
Au fost momente in care am simtit ca l-am pierdut. Am simtit ca m-a dat la o parte. Asta m-a ambitionat. M-a ambitionat sa gasesc ceva mai bun. Poate am gasit… Am cazut de acord sa nu punem problema de iubire. La inceput au fost strict “afaceri”.
Ne intalneam o data pe saptamana. La sfarsit. Venea la scara ma lua cu masina si ma ducea in apartamentul lui. Orbecaiam pana in camera lui, unde odata ajunsi, ma agatam de gatul lui si imi pierdeam capul timp de doua ore. Uitam impreuna de tot. De faptul ca am iubit, de faptul ca acasa il asteapta alta.
Odata, cuprinsa de remuscare si curiozitatea de a-mi intelege gestul l-am intrebat:” O iubesti?”. Mi-a raspuns calm, privind tavanul prin intuneric:” o iubeam.”. M-am bucurat enorm ca nu m-a intrebat la radul lui daca imi iubeam baiatul. Eu o faceam.
Nu am inteles niciodata de ce am inselat. Poate doar din nevoia de a stii ca plac, poate din ambitie, poate pentru a ma razbuna, poate pentru ca mi-a placut sa cochetez-stiu suna demodat- si sa ma joc, poate tocmai pentru ca nu am stiut cand sa pun “stop joc”.
Imi intalnisem de mult timp printul, insa cum el fusese prea ocupat imi gasisem un cavaler. Au devenit prieteni ulterior. A fost un chin ingrozitor. M-am intrebat de multe ori cum de nu ma vedea murind incet de cate ori ne intalneam cu ei. Poate ca vedea dar refuza sa creada. Sau poate a fost doar orb.
Trecusem prin atatea, avusesem o perioada ingrozitoare impreuna si totusi eram amandoi in picioare. Uneori ma uitam la noi si imi ziceam ca meritam niste decoratii de razboi dupa cate ni-se intamplasera. Intr-o astfel de perioada de criza il intalnisem pe el, pe cavalerul meu.
M-am ciocnit de el la o petrecere cand sangele din vene mi-se transformase deja in alcool. Ma dusese acasa, iar a doua zi se interesase de mine. Iesisem de doua ori apoi aterizasem in patul lui. O facusem doar de distractie, insa consecintele au fost dezastroase. Am descoperit ca am constiinta. M-am simtit nenorocita inca de prima data cand am iesit. Am simtit ceva apasator presandu-ma de cate ori l-am vazut. Nu stiu daca era sentimentul de vina fata de iubitul meu sau fata de sotia lui.
Este un barbat de 25 de ani, cu parul saten deschis, cret. Ochii albastrii te ametesc, iar pe buze ii joaca mereu un zambet. S-a casatorit cu un an sau doi in urma, cand crezuse ca si-a gasit marea iubire. Apoi a vazut-o asa cum era. O mica profitoare dintr-o familie de parveniti. Se indragostise de el si facuse tot posibilul ca sa il pastreze langa ea. Ramasese gravida cu el si ii facuse un baietel. Il obligase astfel sa o ia de nevasta. Pe ea nu o mai iubea, nici pe copil prea mult din cate mi-am dat seama.
E profesor de istorie de vreo doua trei luni la liceul meu. Am ramas perplexa cand m-am ciocnit de el pe hol. Slava Domnului macar nu preda la clasa mea. Nu m-am intrebat niciodata ce a cautat la acea petrecere. Poate e un profesor popular. La varsta lui nici nu ma mir. Nu il iubesc. E doar o pasiune, e vorba de febra jocului. Inca nu mi-am dat seama cum de am picat. Si, sincer, nici nu stiu cum sa ma opresc. Daca nu ar fi fost el ar fi fost altul.
Asa am facut mereu, am sarit dintr-o relatie intr-alta fara sa ma gandesc. Am actionat fara sa ma gandesc la consecinte. Asta e stilul de viata care imi place. Nu vreau sa ma gandesc la consecinte, nu vreau sa fiu serioasa, nu vreau sa ma maturizez. Vreau doar sa traiesc. Cu orice pret! Pretul a fost de fiecare data imaginea mea.
In el am gasit un refugiu. Au fost momente in care nu mai stiam ce sa cred sau pe cine. Eram aproape de o cadere. Eram defapt in cadere. Petreceri zgomotoase, alcool si tigari. Nu ma abtineam de la nimic. El m-a adus pe o linie de plutire.
Nu am incredere in el, nu ii spun secretele mele. Am invatat sa imi spun secretele doar in doua cazuri: unui mut sau unui micinos. Primul nu poate vorbi, iar celalalt nu este crezut. El ma ajuta doar sa imi concentrez atentia pe altceva. Fac tot ce pot pentru a-mi tine mintea ocupata.
Sunt o nenorocita. Un om de ultima speta. Folosesc fara scrupule. Sunt rea. Si imi place. Imi place sa fiu asa, sa ignor problemele celor din jur. Imi place sa invart cutitul in rana, ma face sa ma simt bine. Unii se descarca provocandu-si durere, se simt mai bine dupa. Mie imi place sa provoc durere celor din jurul meu. Am ranit persoanele care ma iubeau.
Mie îmi place povestea ta. Dezamăgirile ne fac rele.