MIRACOL PENTRU UN EROU

MIRACOL PENTRU UN EROU

Bunicului meu,Alexandru Pintican

Tunetul aducător de moarte al obuzelor distorsionează sensul timpului.Nu mai ştii pe ce lume te afli.Adesea te intrebi dacă mai trăieşti sau aşa arată iadul.Te uiţi în jurul tău şi constaţi cu stupoare că sînt mai mulţi morţi decîi vii.Îţi împreuni palmele a rugă şi implori mila cerească.Nu-ţi răspunde nimeni.Probabil că stratul de nori e prea gros ca să străbată ceva. Sau, poate că forţa aceea supranaturală în care îşi pun speranţa toţi muritorii nu există.”Dumnezeu te ajută dacă te ajuţi singur”.

Sună ciudat, chiar pesimist.Aşa că, îţi pui speranţa doar în propria ta forţă de supravieţuire.Cea mai bună armă a ta e instinctul de conservare.
În jurul tău cad grenade precum o grindină ucigaşă.Schijele pun capăt atîtor sorţi.Îţi vezi camarazii murind fără a fi trăit.Nu au parte nici măcar de binecuvîntarea ultimei împărtăşanii.Te macină gîndul că nu ai putut să îi salvezi.Nu e vina ta dar eşti om şi conştiinţa ta naşte himere.

Cît de înspăimîntător e şuieratul gloanţelor.Sunetul acesta va rămîne pentru totdeauna încrustat pe creştetul existenţei tale.Înaintezi cu greu printre sacrificii.

Te ţine în viaţă doar dorinţa de a-ţi revedea familia.Faci salt-înainte printre bălţi însîngerate.Un zgomot ascuţit,atît de familiar urechilor tale,anunţă apropierea iminentă a unui proiectil de mortieră.Într-un gest disperat,te arunci pe burtă.

Proiectilul explodează la impactul cu pămîntul,undeva, aproape de tine.Suficient de aproape ca să simţi duhoarea pestilenţială a morţii. Urechile îţi ţiuie îngrozitor.

Pluteşti între două lumi,amîndouă blurate de suflul exploziei.Îţi revii treptat.Totuşi,mai rămîi ţintuit la pămînt de teama unei noi deflagraţii.Împrejurul tău totul este sub imperiul spasmotic al doamnei cu secera.

Sudoarea izvorîtă din cele mai tenebroase temeri îţi biciuieşte fruntea înnegrită de răsuflarea letală a războiului.Ochii tăi disting ca prin ceaţă umbre….umbre căzute….umbre alergînd.Nu eşti sigur dacă ceea ce vezi e real sau doar o plăsmuire a unei realităţi paralele.Într-un tîrziu, îţi iei inima în dinţi şi te ridici icnind de durere.

Te pipăi cu înfrigurare.Degetele îţi explorează trupul căutînd răni.Din fericire,ai doar vînătăi,nimic de luat în seamă.Ai scăpat şi de data asta.Un nou salt-înainte.Paşii îţi sînt puţin cam nesiguri dar nu şi-au pierdut fermitatea.Mai ai,încă,abilitatea să te strecori printre gloanţe.

În stînga ta auzi vocea răguşită locotenentului tău:
-Înainte băieţi!Înainteee!Mai avem cîteva sute de metri.Încă puţin şi îi punem cu botu’ pe labe.Tre’ să rezistăm.

Simfonia vieţii îi este curmată brusc de răsuflarea otrăvită a cucoanei în negru.Ochii lui larg deschişi îmbrăţişează pentru ultima oară cerul.Pe urmă,licărul lor,altădată recitînd curaj,se scufundă în întunericul veşnic.Îţi spui în gînd „Dumezeu să-l ierte”.Impulsionat de gîndul răzbunării îţi continui asaltul.Locotenentul a murit.Chiar şi aşa,ordinul lui trebuie executat.

Eşti mai înverşunat ca oricînd.Moartea locotenentului trebuie răzbunată.Ochi pentru ochi!Legea Talionului îşi are ecoul ei.

La orizontul blurat de fum se întrezăreşte poziţia inamicului.Sînt încă mulţi şi par să nu cedeze.Tu,însă,ai de partea ta complicitatea pămîntului.Glia strămoşească îţi recunoaşte şi îţi acceptă suveranitatea.Tu nu ai venit aici.

TU TE-AI NĂSCUT AICI.Ei sînt neaveniţii.Trebuie să plece sau să moară.În mod curios,apropierea de duşman îţi dă curaj.Îţi simţi sîngele clocotind în vene.Te simţi invincibil.Uiţi că nemurirea e propritatea exclusivă a zeilor.Înainte abia te tîrai prin bălţi însîngerate.

Acuma parcă zbori deasupra măcelului.Suflul exploziilor,în loc să te omoare,te propulsează spre infinitul victoriei.Îndrepţi arma spre duşman şi tragi.Cad soldaţii inamici seceraţi de uraganul dorinţei tale.

La cîţiva metri în faţa ta duşmanul aruncă armele şi îşi aşează mîinile pe ceafă.Îţi îndrepţi şira spinării şi respiri cu nesaţ aerul proaspăt al victoriei.
-Uraaaa!!Am cîştigat războiul!S-a terminat!Mergem acasă!
Nu e doar strigătul tău de bucurie.E strigătul tuturor camarazilor tăi rămaşi în viaţă.Gata cu armele.Prea multă vărsare de sînge.

Inutile sacrificii.Ajunge!E timpul să te întorci acasă.Lotul tău de pămînt e nelucrat de atîta vreme.Cu siguranţă că mărăcinii şi-au răspîndit regatul peste tot. Şi,Anica, cea cu flori de cîmp la căpătîiul cosiţelor împletite,te aşteaptă lăcrămănd speranţă.

Nu, nu te-a uitat.Iubirea dăltuie poeme de lacrimi pe obrajii tăi.Mai simţi, aşa ca o părere,gustul buzelor ei.Parcă au ceva din rapsodia căpşunilor.Icoana chipului ei îţi mîngîie durerea.

„Mai e puţin, draga mea.şi o să te iau în braţe şi nu-ţi voi mai da nicicînd drumul”.Gîndul acesta te însufleţeşte.
Armele inamicilor sînt adunate şi stivuite pe un răzor.Sînt păzite de cîţiva dintre camarazii tăi.Se mai aud împuşcături răzleţe.Mortierele şi-au încetat recitalul.Atît de mult ai visat la liniştea asta şi acuma ţi se pare neverosimilă.

Departe de tine se aude o împuşcătură.Ţi se pare a avea o rezonanţă distinctă.Simţi o lovitură puternică în piept,în zona inimii.O arsură urmată de o toropeală plăcută.

Cazi la pămînt şi rămîi întins.Nu înţelegi ce ţi se întîmplă Încerci să te mişti însă durerea te ţine strîns înfingînd mii de gheare în trupul tău ostenit.Respiri anevoie ca şi cum,pe pieptul tău s-ar fi prăbuşit stînca deznădejdii.Îţi vezi camarazii agitîndu-se în jurul tău.

Nu îi auzi ce îţi spun.Le vezi doar buzele mişcîndu-se.Unul dintre ei îţi desface vestonul.Un altul pregăteşte pansamente.Se mişcă repede,calculat.Sînt conştienţi că viaţa ta depinde de ei.Cel care ţi-a desfăcut vestonul se retrage puţin înapoi.Se uită cu subînţeles la ceilalţi şi încep să rîdă.Întîi abia auzit şi,pe urmă,zgomotos,molipsitor.

Toţi,în jurul tău,rîd deşi,în mod normal ar trebui să fie îngrijoraţi.Eşti confuz.Nu poţi pricepe nici în ruptul capului ce se întîmplă cu ei.
Camaradul care îţi desfăcuse vestonul duce mîna la buzunarul stîng al vestonului tău,cel din dreptul inimii.Introduce în el degetul arătător şi cel mijlociu şi extrage un teanc de poze şi livretul tău militar.Abia acum sesizezi sursa amuzamentului lor.

Ceea ce vezi pare ireal.Îţi vine greu să crezi că se întîmplă cu adevărat.Ceea ce ţine în mînă camaradul tău să fie,oare, dovada că există Dumnezeu?Oricum,altă explicaţie nu găseşti.

Susţinut de doi camarazi te ridici în picioare.Te simţi puţin nesigur.Îţi dă putere faptul că s-a terminat războiul şi încă eşti în viaţă.Iei din mîna camaradului pozele şi livretul.Toate fotografiile au în mijloc o gaură mare.Livretul care,în buzunar, fusese aşezat sub poze are înfipt în el un….glonte.

Pui lucrurile cap la cap şi înţelegi totul.Un lunetist inamic te luase în vizor.Glonţul lui ar fi trebuit să perforeze inima ta mare şi nobilă.Însă,printr-un joc al sorţii,a trecut prin poze şi s-a oprit în livret.Care erau şansele să se întîmple asta?Te trec toate sudorile.Nu îţi vine să crezi că ai supravieţuit.

Ar fi trebuit să fii mort însă pozele cu familia….Doamne!Familia ţi-a salvat viaţa.Pozele….familia ţi-a fost alături şi pe cîmpul de luptă şi te-a protejat.

Abia aştepţi să te întorci acasă şi să-i strîngi în braţe.Le vei povesti totul cu lux de amănunte şi le vei mulţumi în genunchi.Şi vei păstra cu sfinţenie pozele găurite si livretul cu glontele în el ca să îţi amintească de ororile războiului şi de miracolul pe care ţi-a fost dat să îl trăieşti.

***

Sfîrşit de război,sfîrşit de dramă.Gloanţele nu mai şuieră prin vazduh.În locul lor,fluturii păcii concertează culori.Îţi răsare soarele în suflet.Nările tale îmbîcsite de praf de puşcă încep să perceapă mireasma inocentă a florilor.

Drumul spre casă îţi pare lung, prea lung.Se pare că nerăbdarea supredimensionează distanţele.Ai mult de mers.Nu simţi oboseala pentru că,la capătul drumului te aşteaptă cei pentru care ai luptat.Nu mai simţi durerea din piept.A rămas doar o vînătaie care să-ţi amintească că există minuni.

Cu cît de apropii mai tare de casă pasul tău devine,progresiv,mai iute, mai ferm.Nu mai contează cît e ceasul,dacă e dimineaţă sau seară.Pentru tine timpul e irelevant.Doar distanţa e o noţiune palpabilă.

Te uiţi în jurul tău.Locurile încep să-ţi pară cunoscute.Parcă şi copacii au ceva familiar.Da,eşti aproape de satul tău şi inima îţi saltă nebuneşte în piept.

Ce bine ar fi să poţi zbura.Ai ajunge mai repede în braţele iubitei.
Crîngul acesta este martorul tinereţii tale.Copacii ţi-au fost complici tăcuţi ai iubirilor adolescentine.Conoşti fiecare potecă,fiecare desiş.Îţi aminteşti locurile unde, după îndelungi căutări,găseai hribi.Grăbeşti pasul.Dincolo de liziera pădurii e satul tău,satul pe care nu credeai să-l mai vezi vreodată.

Nici nu te mai uiţi pe unde calci.Cunoşti cărarea ca pe buzunarele tale.Ai fost de atîtea ori pe acolo.Pădurea nu mai are demult secrete pentru tine.Sau,are?

Exuberanţa îţi blurează concentrarea.Visezi cu ochii deschişi.Vezi pe pînza minţii căsuţa ta atît de primitoare şi,pe tîrnaţul ei,mîndra ta aşteptîndu-te cu braţele deschise.Pe sobă abureşte cel mai bun gulaş de pui din lume.

Buzele ţi se umezesc de poftă.Încă un pic şi ajungi.
Poteca face o cotitură spre dreapta.Tu priveşti doar înainte,spre zarea satului.Nu mai comtează pe unde calci.Sau, contează?Nu ai cum să observi sîrma care traversează poteca,la nivelul gleznelor tale.Eşti prea fericit ca să îţi mai pese de detalii.

Te împiedici de sîrmă şi….o explozie puternică tulbură liniştea seculară a pădurii.Un nor de fum înghite poteca.Frunzele foşnesc proteste.Îţi revii încet.Ai senzaţia că,în jurul tău,copacii s-au prins într-o ameţitoare horă.

Eşti întins de-a curmezişul potecii.Simţi o durere surdă în picioare.Reuşeşti să-ţi ridici puţin capul.Încerci să evaluezi situaţia.Picioarele tale sînt o masă informă de carne sîngerîndă.

Durerea devine pătrunzătoare.Fir-ar să fie de sîrmă!Cum de nu ai observat-o?Doar ai mai văzut aşa ceva de atîtea şi atîtea ori.Două mine antipersonal poziţionate faţă în faţă de o parte şi de alta a potecii,legate între ele cu o sîrmă subţire ,aproape invizibilă,de oţel-eficient,foarte eficient.Zaci în mijlocul cărării într-o baltă de sînge.

Mai aveai puţin pînă acasă şi….durerea îţi întunecă gîndurile.Oare,aici se termină totul?Ai să mori neprohodit şi pădurea din marginea satului îţi va fi neprevăzut mormînt?Nu te-au omorît nemţii pe front şi….nu,asta nu se poate.

Ai scăpat viu şi nevătămat din ghearele fumegînde ale războiului şi ai să mori aici, la o aruncătură de băţ de casă.Ironia sorţii.Chiar dacă e mijlocul zilei te afli într-o zonă pustie.Nici ţipenie de om.Nu se aud nici măcar păsări.Parcă şi vîntul a amuţit.

Cu ultimele puteri adunate de prin cotloanele neputinţei strigi după ajutor.Şansele să te audă cineva sînt infime.Totuţi nu disperi.Doar eşti soldat.Soldaţii nu se plîng,nu abandonează.
-Ajutor!Mă aude cineva?Te aud doar frunzele şi îţi poartă strigătul din ram în ram pînă departe.Ai obosit.Hemoragia e puternică.Nu ai cu ce să confecţionezi un garou.Eşti din ce în ce mai slabit.Începe să ţi se facă frig.Ştii că eşti pe cale să intri în şoc hipotermic.

Cu ultimul dram de energie îţi încerci din nou norocul.
-Ajutor!Ajutooor!!
Nu mai poţi.Respiri sacadat şi îţi vîjîie capul.Încerci să pătrunzi dincolo de durere Şi să îţi aminteşti vreo rugăciune.Va fi ultima.”Tatăl nostru carele eşti în ceruri,Sfinţească-se numele Tău,Facă-se voia Ta….”Te opreşti brusc.Parcă auzi ceva.

O fi o halucinaţie datorată pierderii masive de sînge.Dar….nu.Nu e o părere.Nu departe de tine se aude scîrţîitul unei căruţe,semn că liziera pădurii e aproape.
-Ajutor!Ajutoor!!

Ca prin vis auzi un glas bărbătesc:
-E cineva acolo?
-Da.Sînt rănit.Nu mă pot mişca.Am nevoie de ajutor.Glasul tău e abia perceptibil precum trilul unei păsări muribunde.Sînt aici, pe potecă.Dar nu pot să mă mişc.Picioarele mele….două mine….

-Măi omule,încearcă să te tîrăşti pînă la marginea pădurii.Eu nu intru acolo.Toată pădurea e minată.Mi-e teamă.Am familie.Tîrăşte-te cum îi putea pînă la margine şi te duc cu căruţa pînă în sat.

-Dar am picioarele zdrobite.Trupul mi-e sleit de sînge.Nu mai am putere să mă mişc.
-Fă cum îi ştii şi cum îţi ajută Dumnezeu,omule.Eu te aştept aici.
Te agăţi cu disperare de ultimul licăr de viaţă.Te sprijini în coate şi începi să te tîrăşti.Te mişti anevoie şi durerea îţi săgeată fiecare secundă din trup.Eşti la cîţiva paşi de marginea pădurii.Lumina pătrunde printre copaci,pănă la tine,ca o divină mînă de ajutor.

Zăreşti ca prin ceaţă căruţa şi silueta omului.Mai ai puţin şi eşti salvat.Te tîrăşti sprijinindu-te pe antebraţe.Picioarele,ce a mai rămas din ele,îţi sînt inerte.Amorţite.Măcar bine că nu mai simţi durerea.În sfîrşit ajungi la limita pădurii.

Omul,salvatorul tău,se repede să te ajute.Îl cunoşti.Îţi este consătean.Şi vechi prieten.Nu mai poţi vorbi dar în ochii tăi se citeşte,înecată în lacrimi,recunoştinţa.Bărbatul te ajută să te urci în căruţă.În secunda următoare peste timpul tău se lasă întunericul,un întuneric profund, ca un somn greu,fără vise.Din cînd în cînd ţi se pare că auzi glasuri.Poate că doar visezi.Le auzi,însă,tot mai intens.Începi să vezi nişte umbre.

Clipesti repede de cîteva ori ca să te obişnuieşti cu lumina.Umbrele îşi conturează forma şi devin oameni.În halate albe.Roiesc în jurul tău.Unul dintre ei observă că ai deschis ochii.
-Bine aţi venit printre noi,domnule Alexandru.Aţi avut noroc chior.Nu doar că trăiţi dar am reuşit să vă salvăm ambele picioare.E adevărat că au rămas o grămadă de schije pe care nu le-am putut îndepărta.Însă nu vă vor incomoda prea tare.

Veţi duce o viaţă aproape normală.
Îţi atingi instinctiv picioarele.Te convingi că spusele doctorului sînt cît se poate de reale.Răsufli uşurat.La căpătîiul tău auzi un suspin.Întorci capul şi….simţi că te sufoci.Lîngă tine,pe scaun, stă draga ta Ana,cea al cărei chip te-a ţinut în viaţa în tot acest timp.

Îţi ia mîna între mîinile ei firave dar ferme şi bătătorite de muncă.Te sărută pe frunte vindecînd cu lacrimile ei toate rănile sufletului tău.Un val de căldură binefăcătoare invadează toate aleile trupului tău.Închizi ochii şi mulţumeşti cerului.

Acum ştii că există Dumnezeu.Îţi juri că,atît cît vei trăi,nu te vei mai îndoi de asta….niciodată.

Comentarii

Comentarii