Cu mine stau de vorbă, adesea, în monologuri lungi mă pierd,
Privesc în jur fără osteneală, ştiind că în legea firii stă putinţa.
Las în urmă griji, dureri, suferinţe şi rup tăcerea care m-a cuprins,
Şi-mi spun„zâmbeşte chip frumos”, lasă licărul din ochi să strălucească,
Şi-a lui sclipire să pâlpie vioaie, asemenea podoabelor ce scânteiesc în noapte.
Din abisuri te înaltă şi adună acea lumină şi speranţă pentru mâine,
Oglindeşte a ta simţire, să rămână amprentată -n univers pentru eternitate.
Ascultă! , auzi murmurul buzelor ce şoptesc sărutările sufletului?
Şterge curcubeul lacrimilor ce mângâie obrajii de urmele timpului brăzdaţi
Ia aminte de ţinuta bradului veşnic verde ce nemurirea o îmbracă,
Priveşte firul ierbii care creşte şi soarbe din roua cristalina a zorilor de ziuă,
Admiră zborul elegant al fluturelui ce se adapă dintr-un strop de apă,
Iubeşte gingăşia florilor de pe terasă care te răsfată în fiecare dimineaţă,
Ascultă cântul mierlei, fluierul vântului, fredonează cu ea, natura,
Natura-mi cântă şi-mi vorbeşte….
Gândul mă duce peste ani şi ani pe aripi de vis şi-mi spun,
Atunci când anii se vor pierde în negura vremii şi de frica iernii,
Şi eu cu bruma mea de ani voi aşterne culoarea pură a zăpezii,
Să o încalzesc aş vrea, cu sufletul ce-l am, şi să topesc nămeţii,
Ca ghioceii din nou să înflorescă şi speranţa să învie an de an.
O mângâiere suavă simt, un fior cald mă învăluie
Şi se revarsă încetişor în întregul meu trup fară de voie.
Încerc zadarnic să-nţeleg sorgintea acestor simtăminte,
S-apoi merită întrebări atât timp cât mă supun fără de voie…
Cu un surâs discret şi gândul încurcat, îmi spun, e trainic simţământul.
Zâmbetul un univers divin crează cu a lui prezenţă şi bineţe-mi dă,
Nu zădărniceşte a mea căutare.
Tronează împărăţia altarului din mine!
Îl înalţ să fluture ca steagul pe catarg, învingător acum şi-pururea.
