Era în ziua de 21 decembrie 1989, de care cu toţii ne amintim.Pentru mine acesta zi a avut o semnificaţie anume şi nu-mi dau voie să uit ceea ce s-a întamplat în viaţa mea.Lucram la VISCOFIL, eram şefa Biroului de organizare a muncii şi normare şi-mi vedeam de munca mea în acest sector.In jur de ora 8.00 dimineaţa ,secretara de partid din unitate avea o sarcină pe linie de partid foarte delicată, trebuia să facă o mobilizare mare la nivelul unităţii pentru a participa la adunarea din Piaţa Comitetului Central de atunci unde, Nicolae Ceauşescu organiza o contracţiune la evenimentele din Timişoara din zilele precedente.
În acea vreme adeseori erau scoşi salariaţi din producţie pentru a participa la acţiuni de partid şi de cele mai multe ori proveneau din personalul tehnico-economic social administrativ, pe scurt TESA.Personal nu întram pe „lista abonaţilor” , participasem din ce îmi amintesc doar de 2 ori la acţiuni pe linie de partid. Desigur nu era uşor să convingi oamenii pentru a participa la o aşa adunare cu atăt mai mult că opiniile colegilor erau împarţite .Îmi amintesc că era o zi umedă şi friguroasă, însă fără zăpadă.Secretara de partid m-a anunţat că m-a trecut şi pe mine pe lista şi că trebuie să particip şi eu la aceasta acţiune. Am încercat să mă eschivez şi încercam să găsesc motive plauzibile numai să nu fiu în piată în acea zi.
Acum , când scriu ce îmi aduc aminte ,mă amuz că printre altele, am invocat un motiv pueril şi anume că nu sunt pregatită neavând nimic pe cap în acea zi friguroasă.Secretara de partid plină de bunăvoinţă s-a oferit să-mi dea un batic din caşmir crem cu trandafiri roşii.Nu mai purtasem vreun batic pe cap din timpul liceului Eram deci îmbrobodită,încă o dată glumesc, dar in acea vreme mulţi dintre noi, nu vreau să aduc atingere cuiva, eram îmbrobodiţi.
Epuizasem astfel toate argumentele mele şi după toate insistenţele am acceptat să particip la acea adunare fără convingeri şi cu multă , multă rezervă.
Ajunsă în piaţă, grupul nostru era planificat să stea lângă Sediul CC al PCR de atunci, în prezent Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale.Eram în primele rânduri.Nu este o noutate ceea ce îmi amintesc, pentru că istoria a consemnat cu prisosinţă evenimentele din acea zi , dar mă opresc asupra acelui moment în care s-a creat o panică generală în piată, produsă de un zgomot sinistru, înfiorător care s-a amplificat în minţile noastre cu un efect devastator şi de neânchipuit.La acel semnal am căzut, m-am făcut una cu pământul şi multimea a avansat către clădirea lângă care eram noi.În acel moment am avut credinţa că voi muri zdrobită de trupurile răsturnate peste mine,nu mai aveam suflare sub greutatea lor, nu voi mai avea putere să mă ridic vreodată.
Nu am imaginea grămezii de oameni care m-a acoperit ,pentru mine însă venea sfărsitul, aşa am crezut atunci.Gândul meu a zburat imediat către fata mea dragă, Patricia, care atunci avea 3 anişori şi ceva, desigur mă gândeam că nu voi mai ajunge la grădiniţă să o pot lua, că mă va aştepta şi că va ramăne fără mamică.Incet însă, am simţit o uşurare, în acea devalmăşie oamenii se ridicau şi plecau care încotro.
Nu-mi venea să cred că am reuşit să scap cu viată din acea mulţime speriată.Tremuram , eram inspăimântată, nu ştiam ce să fac.M-am ridicat în cele din urmă şi nu mică mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că nu mai aveam baticul pe cap şi cineva din stânga mea voia să-mi smulgă geanta de pe umeri.Deci şi atunci,în acea mulţime erau oameni orientaţi pe alte fapte reprobabile, huligani care au transformat venirea în piaţă şi în acte de vandalism şi din discuţiile ulterioare am aflat de la colege aceleaşi poveşti.
Acea zi friguroasă de iarnă putea să-mi fie fatală, probabil în acea zi trebuia să fiu acolo, să trăiesc o experientă sigur foarte neplăcută.Nu prezenţa mea sau celor mulţi oameni de bună credintă din piată au schimbat ceva, scopul a fost cu totul altul, bine organizat de cei care ştiau ce se va întâmpla, motiv pentru care evit adunările, urăsc agresiunile pentru că nu pot să nu mă gandesc la consecinţe care pot să afecteze persoanele în cauză , dar şi pe cele apropiate din familie, prieteni.
Poate acest exemplu trăit pe viu de mine în acea zi să fie o lecţie pentru cei care au răbdare şi acordă timpul necesar să parcurgă aceste rânduri şi de fiecare dată să se orienteze şi să se apere de eventuale agresiuni din preajmă.Potrivit proverbului” Tot păţitul este priceput” ,mi-am propus să evit pe cât posibil locurile cu multă lume şi fac asta nu din lipsă de curaj, nu din laşitate,doar că înainte de toate interesele, viaţa noastră este mai presus.
In plus mitingurile îmi aduc aminte de acele timpuri când la propriu şi la figurat eram „îmbroboditi” şi nu-mi mai doresc să retrăiesc acele timpuri.Nu-mi aduc aminte cu plăcere deloc de adunările de pe platformele industriale strigând lozinci fără de vreo valoare.
