Oare am fost mai fericiti decat era permis OMULUI?

9
1687
Povestea mea de dragoste a inceput in 1997. Aveam pe atunci aproape 18 ani. Eram o fetiscana destul de curtata de baieti, dar as spune putin "salbatica". Adica imi placea sa merg la discoteca, la petreceri, dar eram "rece" cu baietii, considerata inaccesibila.  
 
Atunci a aparut EL. Era cu cativa ani mai mare decat mine si stia sa vrajeasca o fata. Cu mine nu i-a fost prea simplu. Toate textele pregatite, toate poeziile si declaratiile de dragoste i le transformam in praf si pulbere, pentru ca imi dadeam seama ca inca nu le spune din inima, ci doar pentru ca ii place de mine si vrea sa fiu inca o cucerire pe lista lui. Din prima clipa simteam un fior cand eram in preajma lui, pe care nu-l simtisem pana atunci, dar ma tineam ferm pe pozitii. 
Pana intr-o zi… Cand ne-am dat seama ca ne-am indragostit nebuneste unul de altul. Inainte de Craciun ne-am sarutat pentru prima data si a fost un sarut extraordinar. Au trecut 13 ani de atunci, dar imi amintesc perfect momentul. Zburam in adevaratul sens al cuvantului. Era primul meu sarut si chiar a meritat asteptarea. Au urmat clipe ca in povesti cu saruturi, imbratisari, fiori prin tot corpul… Traiam o poveste de dragoste minunata, ca intr-un vis din care nu vroiam sa ma trezesc niciodata.  
 
  Inca nu facusem dragoste. Il iubeam la nebunie, dar aveam principii pe care nu eram pregatita sa le incalc. M-a asteptat 10 luni. Si acum nu stiu de unde a avut atata rabdare. Ma iubea la nebunie. 
Era ziua lui de nastere si eram amandoi singuri intr-o camera, dansam, ne imbratisam. Inca nu eram convinsa ca pot sa fac dragoste cu el. Incercam sa-i explic ca nu pot sa fac asta pentru ca intotdeauna am vrut sa ma marit virgina. Atunci mi-a spus ca ceea ce e intre noi e ceva special si nu se stie ce ne rezerva viitorul. Poate ca n-o sa mai fim impreuna, iar sotul meu n-o sa merite sacrificiul facut. Il iubeam prea mult. Am acceptat sa fac dragoste si n-o sa regret niciodata. A fost ceva care nu poate fi explicat prin cuvinte. A fost prima data, cand multe fete se plang ca e dureros, pentru mine a fost minunat. Nu ne mai puteam dezlipi unul de altul. 
 
 
  Au urmat zile minunate,in care faceam dragoste pe ascuns. Amandoi locuiam cu parintii, care erau de moda veche. Nu puteam respira unul fara altul. Mi-era frica de atata fericire. 
 
 
  La un moment dat am intrat la facultate, care era in alt oras. Trebuia sa ne despartim. Ni se rupea inima, dar n-aveam alta varianta. Multi credeau ca dragostea noastra nu va dura. Ii spuneau ca arat prea bine ca sa nu fiu cucerita de vreun tip pe acolo, ca o sa-l uit rapid. Nimeni nu stia ca ne iubeam mai presus decat orice. 
 
 
  In prima saptamana am fugit acasa de la facultate. Ma topeam de dorul lui. Dupa aceea incercam sa rezistam doua saptamani unul fara altul. Ne scriam in fiecare zi scrisori si asteptam cu nerabdare sa ne vedem, numaram zilele si orele. Cand ne vedeam timpul se oprea in loc. Doamne, erau momente unice… Cred ca fiecare zi petrecuta cu el as putea s-o descriu pe zeci de pagini.  
  Toata aceasta poveste de dragoste a durat 3 ani, ani pe care nu-i voi uita niciodata, ani in care am fost cea mai fericita din lume, ani in care ma gandeam ca fericirea si dragostea adevarata intr-adevar exista. Incepeam sa ne facem planuri de viitor, cand voi termina facultatea. 
 
 
  Dar, din pacate, aceasta poveste de dragoste are un final foarte trist. Era o zi de primavara ploioasa. Venisem acasa de la facultate si, ca de obicei, ne petrecusem timpul impreuna, dar cele doua zile s-au scurs f.repede si a venit momentul despartirii. Intotdeauna despartirile erau dureroase, dar atunci aveam un sentiment ciudat ca nu trebuie sa plec, imi venea sa plang. 
 
 
  M-am urcat in tren cu inima stransa, facandu-i pa de pe geam. Inca din tren am inceput sa-i scriu o scrisoare in care ii spuneam ca am un sentiment f.ciudat pe care nu l-am mai avut niciodata si sper sa nu se intample nimic rau cu parintii mei. Luni i-am trimis scrisoarea. Miercuri am primit un telefon de la o prietena. Iubitul meu murise intr-un accident. 
 
 
  Cred ca e de prisos sa spun cat am suferit. Pur si simplu am murit sufleteste odata cu el. Doar fizic am supravietuit si asa cu greu. Nu puteam sa mananc, nu puteam sa dorm, nu puteam sa fac nimic. Eram o epava. Ma gandeam doar de ce n-am murit si eu. Ma invinovateam ca am plecat, ca n-am fost langa el. Din al noualea cer am cazut in cea mai adanca prapastie din care nici acum n-am reusit sa ies.  
 
  Toti incercau sa ma consoleze, sa-mi spuna ca timpul le va sterge pe toate, ca sunt inca tanara etc. Toate sunt povesti. Da, inca traiesc, dar n-am mai fost niciodata fericita. Au trecut aproape 10 ani de cand a murit, dar nu pot sa-l uit, nu pot uita ce bine ne era, ce bine ne potriveam. Mi-as da viata sa-l mai vad o data, dar, din pacate, nu se poate. L-am implorat pe D-zeu sa mi-l intoarca, desi stiu ca e imposibil. Este atat de departe si totusi atat de aproape, in inima mea. Am incercat sa-l uit. Dumnezeumi-e martor ca am incercat, dar nu reusesc. Ii scriu scrisori. Veti spune ca mortii nu pot citi, dar pentru mine este viu, doar ca este prea departe… Mi-am pierdut orice speranta ca as putea sa-mi mai refac viata, sa mai intalnesc pe cineva pe care sa-l iubesc atat de mult. Gandul mi-e numai la el. Destinul e uneori atat de crud cu oamenii…  
 
   Citesc mereu scrisorile primite de la el, sunt hrana mea sufleteasca. Intr-una din ele mi-a scris ca e al meu pentru totdeauna si in vecii veacului. Asa si e. 
 
  De multe ori mi-am pus intrebarea cu ce am gresit?! Cred ca am fost prea fericiti, mai fericiti decat ii este permis omului sa fie. 

Comentarii

Comentarii

9 COMENTARII

  1. draga mea, imi pare foarte rau pentru tine ! am citit povestea ta in lacrimi mai ales sper sfarsit cand ai spus ca acel lucru oribil s-a intamplat !! incerc sa imi imaginez cum te puteai simti ,nu pot stii pt ca nu am trait asa ceva niciodata,si ma gandesc la cat de rau te simteai.
    Cateodata soarta e asa de cruda cu noi…..si tptusi au trecut 10 ani ,ar trebui incet incet sa incepi sa iti refaci viata esti tanara si daca Dumnezeu asa a vrut sa fie nu mai ai ce face acum,nu ne putem impotrivi Lui . Nu poti trai o viata intreaga inchisa in tine si suparata …ptr ca la urma urmei nici iubitul tau care e aacolo'sus' nu si-ar fi dorit asta ca tu sa fii mereu trista si inundata in lacrimi .Eu sunt convinsa ca si-ar fi dorit sa fii fericita si sa treci peste momentele grele si sa incerci sa iti refaci viata ,nu iti spun sa il uiti pt ca el mereu va trai in amintirile frumoase ,acele amintiri raman mereu vii!!
    deci draga mea revino-ti oricat de greu si de dificil este viata merge inainte !!! te pup si gandeste-te bine !!!

  2. Imi pare foarte rau pentru pierderea ta. Este o poveste de iubire crunta, trista, care a fost si nu mai este. Dar acum trebuie sa te gandesti ca ai 31 de ani, esti o femeie in toata firea, ti-ai recapatat puterile, esti o femeie admirabila si curajoasa. Tot respectul meu! Imi doresc din tot sufletul sa intalnesti pe cineva pe masura, pentru ca stii ca si EL si-ar dori sa te vada fericita, implinita, sa nu te indoiesti nici o clipa de asta!
    Niciodata nu e prea tarziu pentru a pune punct si sa o iei de la capat. Desi ai inchis toate usile, trebuie sa lasi o fereastra deschisa in urma ta.
    Eu cred ca ai nevoie de multa iubire si afectiune si asta pentru ca mai ai inca multe de oferit lumii. Bunul Dumnezeu sa-ti poarte de grija si sa-ti calauzeasca pasii!

  3. sincer imi pare foarte rau de tot ce a fost si care si urma adinca a lasat…citind povestea  ta deodata mi-am amintit de filmul:"P.S. I love you"poate l-ai si vazut ,iar daca nu…atunci merita sa-l vezi…o sa te regasesti tu acolo si poate o sa te ajute ceea ce o sa vezi….mult curaj

  4.   Va multumesc mult pentru sfaturi si incurajari! Cred ca aveam nevoie de ele. La inceput m-au ajutat prietenii, dar de cativa ani nu mai stie nimeni prin ce trec. Cred ca majoritatea cred ca am trecut peste acel moment tragic si nu mai pot sa vorbesc cu nimeni despre ce simt acum, dupa 10 ani. Poate ca le-as parea ridicola. Merg destul de rar acasa, o data, de doua ori pe an. Dar fiecare locusor in care am fost impreuna mi-a ramas la fel de viu in minte. Ana, Alissya, sunt sigura ca prietenul meu ar fi vrut din toata inima sa fiu fericita. Chiar am incercat sa fiu puternica pentru el, sa-mi continui viata. Problema este ca simt ca nu mai sunt capabila sa iubesc. Si am incercat.. Dar totusi nu-mi pierd speranta. Nata, nu am vazut filmul de care mi-ai scris. O sa-l caut. Multumesc inca o data! Chiar mi-ati fost de ajutor. Simteam nevoia sa vorbesc cu cineva.

  5. Draga mea, nu vin cu sfaturi , pentru ca e foarte usor sa o fac, dar stiu foarte bine ca ce e in sufletul tau, nimic nu te poate ajuta si e foarte trist prin ce treci. Fiecare , in viata are cel putin o durere si un coboras, asta ne e crucea si trebuie sa o purtam asa cum ne este data, pentru ca in viata nimic nu e intamplator, si asta spun din propria experienta, ca mi s-a intamplat sa-mi pierd si tatal si in acelasi timp si barbatul cu care traiam de 7 ani, fiind inlocuita cu altcineva, a fost crunt, dar acum, spun ca suferinta mea a fost cel mai minunat lucru pe care l-am intalnit vreodata. Desi imi este greiu sa accept moartea tatalui meu, acest lucru m-a imbarbatat , m-a maturizat, m-a trezit si m-a responsabilizat , intr-un cuvant am preluat tot ce a lasat si am devenit stapana pe mine si in tot ceea ce fac, iar despartirea mea de fostul meu sot, pe atunci trecand prin momente groaznice alaturi de el, nu a facut decat sa-mi dau seama de adevarata valoare a mea, sa-mi dau seama ca langa el eu nu eram implinita , ca nu merita dragostea si atentia mea, si mai mult in urma divortului Dzeu mi-a adus in cale un om minunat care m-a resuscitat si m-a adus la viata, un om pentru care traiesc si pe care il iubesc enorm. Traiesc o adevarata poveste de dragoste, probabil asemanatoare cu a ta, unde totul este pur, profund , fantastic. Asa ca lucrurile triste intotdeauna vin cu lucruri bune dupa ele. Nu dispera, lasa ca totul sa vina de la sine, si Dzeu are planul Lui si cu tine, niciodata nu este prea tarziu.  Si sa nu uitam ca in viata sunt cruci mult mai grele, pana acum un an  am lucrat cu copii bolnavi de cancer, gandeste-te ce era in sufletul parintilor care isi pierdeau copii pt totdeauna. Necazurile altora nu ne fac decat  sa ne dam seama , ca avem o cruce mult mai usoara si sa-i multumim Lui pt ea.Iar viata fara necazuri, ar fi monotona si am trai ca niste roboti  telechidati. Mai stiu ca de regula necazurile si suferinta sunt unele din caile care duc spre mantuire, iar daca nu am fi necajiti Dzeu nu ar avea motiv sa ne mangaie.  Pe deasupra , sunt sigura ca oamenilor incercati in viata, le da fericere la un momentdat echivalenta suferintei prin care a trecut. Sa fi sanatoasa, puternica si gandeste-te doar la ziua cand vei plange de fericire, pentru ca sigur va fi intr-o buna zi. Toata consideratia mea si de multa liniste sufleteasca sa ai parte. Daca vrei sa mai vorbim, uite id-ul meu. consuelo_lidia@yahoo.com

  6. Buna.Imi pare foarte rau pt tine.Stiu cum e sa pierzi pe cineva drag.Eu acum 6 zile l'am pierdut p tata…A fost cel mai urat lucru care mi s'a intamplat vreodata.Toti prietenii imi sunt alaturi,dar nici unul nu stie cum este sa traieste fara tata de la o varsta foarte mica(13 ani).Ma rog… Nu uita ca el este acolo sus si o sa aiba grija de tine.Sa nu te invinuiesti niciodata.Eu o fac…si stiu ca nu fac bine.Oricum, nu uita ca indiferent de greutati viata merge inaite.Sa fii tare!

  7. Gya, condoleante sincere pentru tatal tau! Din pacate, in momente din astea ti se pare ca nimeni nu stie prin ce treci daca nu s-a confruntat cu o problema asemanatoare.
    Lidia, de multe ori am gandit si eu la fel. Tot ce se intampla, se intampla cu un anumit scop, doar in moartea prietenului meu n-am gasit nicio ratiune pana acum. Si pe mine m-a schimbat foarte mult moartea lui. Pur si simplu am devenit o alta persoana. Nici mie nu-mi vine sa cred cum am trecut prin toate astea, macar partial, sechelele tot au ramas. Cel putin in ochii prietenilor, parintilor am fost foarte puternica. Chiar daca in momentele cand eram singura plangeam, ziua ma abtineam ca sa nu-i mai fac si pe ei sa sufere si incercam sa duc o viata normala. Dupa cateva luni am pierdut-o si pe cea care mi-a fost ca o mama, apoi o prietena… Atunci am realizat ca moartea e foarte crunta si nu iarta pe nimeni, iar ce e cel mai groaznic: nu poti face nimic, nu poti schimba nimic. Sa stii ca si eu ma gandesc mereu ca sunt persoane mult mai batute de soarta, ca de exemplu acei copii cu cancer. Sunt perfect de acord. Mi-e atat de mila cand vad astfel de persoane si ii multumesc lui D-zeu ca eu si cei dragi suntem sanatosi si ii cer iertare pentru momentele in care imi doream moartea. Astept clipa in care o sa pot sa plang de fericire si va doresc si voua tuturor o astfel de clipa. Chiar daca poate n-o sa mai am parte de o astfel de fericire, imi amintesc mereu cuvintele unei prietene de-ale mele in zilele de dupa inmormantare: sa fii fericita ca ai cunoscut fericirea si iubirea adevarata. Eu n-am avut parte pana acum de ele si sunt multe persoane care mor si nu au parte de ele. Mereu imi rasunau cuvintele astea in minte in momentele in care eram foarte deznadajduita si incepeam sa ma gandesc ca era mai bine daca nu ne-am fi cunoscut niciodata.

  8. O poveste cutremuratoare si ce ma doare ca este o poveste identica cu a mea…tot ce pot spera e ca povestea mea de iubire sa nu fie cu final tragic…si sa ramanem pe vesnicie impreuna.
    Cat despre tine…nu iti pot dori decat putere sa reusesti sa gasesti o persoana care sa il inlocuiasa…iar tristetea ta sa ia final…ptr ca ma jur nu meriti asta…@};-
    Te pup…ai grija de tine!>:D<

  9. Draga Lora….nici nu am cuvinte…uneori stateam si imi imaginam ce as face eu si cum m-ar afecta pe mine o astfel de imtamplare….cred ca as innebuni….tu esti o fiinta pe cat de fragila pe atat de puternica….E adevarat ca nu poti inlocui, schimba, sau avea o dragoste la fel cu cea pe care ai pierdut-o,dar tu inca ai puterea dragostei in tine….E dragostea catre Dumnezeu…pe asta o poti intari, o poti fructifica, o poti dezvolta..Dumnezeu te iubeste mai mult decat oricine…Eu stiu asta pe pielea mea…Oricat am fost de cazuta, de deznadajduita, oricand simteam ca nu am pe nimeni langa mine El era cu mine….chiar daca am gresit, am pacatuit si m-am departa de El…intotdeauna a avut grija de mine si m-a iubit neconditionat. Si intotdeauna cand imi pierdeam speranta imi scotea in cale persoane sau ocazii care sa ma readuca pe calea cea buna si sa ma faca sa zambesc…Ai putea incerca sa te apropii mai mult de El….doar El iti poate vindeca sufletul si inchide ranile….Doar El stie care e adevarata durere pentru ca s-a sacrificat pentru noi toti pe Cruce…Daca vrei sa mai vorbim scrie-mi pe adresa de mail/messenger silvy78_angelofsorrow@yahoo.com. Cristina

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.