Am scris DRAGOSTE ADEVARATA cu majuscule pentru ca „asa o vedem ori ne-o inchipuim, picand intr-o uriasa eroare, in adolescenta si chiar la catva timp dupa aceea”. Cuvintele dintre ghilimele mi-au fost spuse cu emfaza si o fierbinte parca dorinta de a fi contrazisa de o veche prietena de-a mea, cu care m-am intalnit alaltaieri, dupa multi ani in care destinele nu ni s-au mai intersectat. Tocmai trecuse printr-un dureros si plin de tambalau divort, ce nu avea cum sa-i redeschida luminoase perspective asupra unei autentice relatii dintre un barbat si o femeie.
Am incercat sa o consolez cat am putut eu mai bine, dar nu am reusit deloc sa o desprind de pesimismul care ii incalzea molcom sufletul, la fel ca o egoista pisica cocotata la piept, torcand zgomotos si nitel feroce. Trebuie sa-mi fac mea culpa si sa recunosc ca nu am suportat niciodata matele din pricina impresiei ca sunt ipocrite si nu-ti sunt alaturi decat atunci cand ti-e bine si ai cum sa le faci pe plac (o impresie probabil gresita, subiectiva, dar de care nu am reusit pana acum sa ma desprind!)
Pana la urma, ce inseamna, de fapt, o DRAGOSTE ADEVARATA? Desi definitia poate avea nenumarate variante, o putem totusi reduce la absurdul unor imposibile asteptari si sperante. Maturizarea ne impune sa acceptam intristatoare lucruri, dar cinismul ei inerent ocoleste cu incapatanare idealul DRAGOSTEI ADEVARATE, chiar si atunci cand suntem deja casatoriti, avem copii ori chiar si nepoti?!
Poate ca ne agatam de idealuri imposibile, nu vedem mai departe de varful nasului si nu reusim astfel sa ne dezvaluim fericirea ce ne invaluie intr-o statornica relatie de cuplu. Dragostea are la fel de multe infatisari precum lumina filtrata prin picaturile de apa din vazduh in multitudinea de culori ale curcubeului. Dragostea, atasamentul reciproc, tandretea dintr-o casnicie poate lua surprinzatoare si unice forme. Imi aduc aminte de o povestire a lui Graham Greene, in care un batran cuplu casatorit se sicana in continuu, intr-un joc sarcastic de-a rasul-plansul, ce ii unea mai mult decat le permitea sa afle gandirea si afectivitatea.
Ei bine, asa ceva nu pot nicicand intelege psihologii, oameni de stiinta ce tin cu incapatanare sa vada sufletul omenesc drept o masinarie mai mult sau mai putin complexa, o pianina mecanica (vezi piesa lui Cehov) cantand mereu o piesa neteminata a iubirii, dezmagirilor si deceptiilor amoroase.
Acest superb articol a fost preluat de pe site-ul: Blogul Dianei