La mijlocul lui cireşar, când, pulberea stelelor de tei,
Răspândeşte a ei mireasma pe tot Dealul Copoului,
Ce ademeneşte orice trecător care se plimbă pe alei,
A plecat să se odihnească pentru eternitate, Eminescu.
În semn de recunoştinţă parcă, teiul ce dăinuie de veacuri,
Proslăvit de-al nostru geniu în opera-i mareaţă,
Spiritul viu al marelui poet pe mai departe-l duce,
Închinăciune lui, monument al naturii, aducem,
În semn de preţuire pentru memoria ce-a fost, este şi va fi, Eminescu.
Al lui prieten, Creangă, cu poveştile scrise în Bojdeuca din Ţicău
Şi -n alte locuri pe unde paşii l-au purtat în viaţă,
A noastră copilărie a marcat cu amintiri, poveşti şi basme.
Iubea copiii dascălul sfătos şi snoave ştia a spune
Şi el a ales să plece din astă lume,
La ceas din noapte, când cete de copii păşeau pe prispa casei,
O ultimă urare de anul nou să-i facă.
Hazardul oare, întâmplarea, simple coincidenţe ar fi?
Să fie oare plecarea răsplată pentru ceea ce de fapt am fi?
Să fie semne sau destin?
Întrebători rămânem, fără ca noi să ştim, rostul astei lumi.