MAREA…tulburator de frumoasa si misterioasa…atat de schimbatoare si totusi…aceeasi…m-a atras dintotdeauna cu valurile ei frumoase ce se nasc in largul ei,isi spun povestea,uneori tumultoasa,alteori linistita,si isi sfarsesc viata spargandu-se de tarm si contopindu-se cu nisipul…Inca de cand eram doar un copil si mergeam cu parintii mei la mama Lei(singura "ruda" din partea tatei,promit sa revin altadata cu povestea ei),locuia pe malul marii,mi-am gasit un coltisor in care ma retrageam sa admir marea,sa "vorbesc" cu ea…era o discutie muta…eu ma uitam la ea si ascultam povestile spuse de fiecare val,iar ea isi facea loc in inima mea,incetul cu incetul,ma cucerise,nu exista zi in care sa nu merg sa o vad,chiar si pentru o clipa… Dupa ce mi-am pierdut parintii,am locuit o vreme la bunici,in Tulcea,mi-a lipsit marea atat de mult,dar bunicul imi facuse coltisorul meu de rai in gradina lui,suplinind intr-un fel linistea ce mi-o aducea marea…Cand am revenit in Constanta,cu sufletul indurerat,am alergat spre coltisorul meu sa vorbesc cu marea, sa-i spun povestea mea…ea era aceeasi,frumoasa(era o zi calda de sfarsit de septembrie,cu soare bland)si vorbareata… eu,desi aveam doar 18 ani,eram ravasita sufleteste,aproape garbovita de durerea ce-o adunasem in mine… m-am asezat in coltisorul meu si mi-am indreptat privirea inspre mare…era superba in imensitatea ei,apa avea straluciri de diamant,sub privirile blande ale soarelui…mi-am inceput povestea muta,doar ochii mai vorbeau pentru mine si lacrimi amare curgeau siroaie…ea ma asculta,iar valurile ei,in momentele cand se spargeau de tarm,imi transmiteau un salut prietenesc…asa percepeam eu marea…eu eram in fata ei,iar ea era in mine,in toata fiinta mea…
o simteam cum imi inunda sufletul…era ceva…nu stiu…ceva intre real si ireal…pentru ca in dorinta mea de a-mi recapata parintii(un lucru imposibil,dar eu inca mai aveam o farama din copilul acela in mine,copil care credea ca intr-o zi ei isi vor regasi drumul spre casa si se vor intoarce la noi) i-am vazut stand in fata mea,mai zambitori si mai fericiti ca niciodata…mama,cu parul ei negru si lung,cu ochii albastri si cu zambetul ei fermecator si tata,inalt,suplu,cu parul ondulat si pieptanat pe spate,cu ochii verzi si cu zambetul lui strengaresc…se tineau de mana,erau veseli si mai indragostiti ca niciodata…erau atat de reali…m-am ridicat si m-am indreptat cu bratele intinse spre ei,vroiam sa-i imbratisez inca o data,dar pe masura ce eu ma apropiam,ei se departau…am inaintat incet,pana am inceput sa intru in apa si atunci am auzit o voce care venea dinspre tarm: -Esti bine,maica? M-am intors cu fata spre tarm si am vazut o batranica,n-as putea spune cum arata,atat eram de ravasita,dar in mintea mea rasunau doar acele trei cuvinte:"esti bine,maica?"…am iesit din apa si am incercat sa schitez un zambet,cred ca i-am si raspuns:"Da,sunt bine!",m-am "agatat" de bratul ei si am cautat in buzunar telefonul,am cautat in agenda si primul numar la care m-am gandit si pe care l-am format a fost numarul lui Alin… -Alin,vrei sa vii sa ma iei? -Maria,unde esti?
-Vorbesc cu marea,i-am raspuns…
-Asteapta-ma,vin imediat… Am ramas pe tarm,"agatata" de bratul batranei pe care,spre rusinea mea,daca as vedea-o pe strada nu as putea s-o recunosc,poate doar daca i-as auzi vocea(mi-a ramas intiparita in minte)…iar cand a venit Alin,l-am imbratisat,ca dupa o lunga despartire(eram doar foarte buni prieteni pe atunci) si i-am spus: -Du-ma,te rog,acasa,si nu ma intreba nimic…atunci cand ma voi simti in stare,am sa-ti povestesc eu totul… -Bine,Maria,dar vreau sa-mi promiti un singur lucru:ca nu vei mai veni niciodata singura,sa "vorbesti" cu marea! -Bine,Alin,am sa vin doar cu tine…e bine asa? -Da ,Maria,e bine…hai acasa!… Am ajuns acasa,n-am spus nimanui despre strania intamplare de la tarm de mare,dar de atunci,de cate ori ma apropii de mare,aud in minte,ca un ecou,trei cuvinte:"esti bine,maica?"