” W baina maad, law ahna baad. Akeed ragaa w law bainy w baino blad.’’
’’Suntem împreună, chiar dacă suntem la mare distanță unul de altul.
Mă întorc cu siguranță, chiar dacă sunt atâtea țări care ne despart.’’
Octombrie 2013.
O bancă. Un parc. 2 străini. 2 copii. El-cel mai negru om pe care îl văzusem până atunci. Cel mai ciudat. Și totuși, avea acel aer exotic. Era timid. Diferit. Nu își ridica ochii din pământ. Nu îndrăznea să mă privească în ochi. El-nu știa limba română. Eu-nu știam limba arabă. Nici măcar engleză. Dar, inimile noastre vorbeau aceeași limbă. Încetișor, am început să vorbim. De fapt, eu vorbeam, el aproba. Eram decisă ca povestea mea cu străinul exotic să se încheie acolo. Pe acea bancă. În acel parc. Dar, inima nu ma lăsa să îl las.
A doua zi, s-a oferit să mă însoțească la biserică….. un musulman…. voia să meargă la o biserică ortodoxă?! Provocare mare. Nu o puteam refuza. Am acceptat. Străinul mă aștepta în același parc, zâmbitor, senin, binedispus. Contagios de fericit. Ne-am îndreptat spre biserică. I-am făcut un scurt instructaj, pe care el, ca de obicei, l-a aprobat, deși nu înțelegea nimic din ce vorbeam.
Ajungem la poarta bisericii. Ca de obicei, porțile erau bine păzite de cerșetori. Eu caut portofelul să scot banii pentru lumânări. Străinul, făcu un calcul rapid: biserică + portari + fată care își scoate portofelul= trebuie plătită intrarea. Gentleman, îmi împinge mâna cu portofelul, își scoate portofelul lui și întreabă cerșetorii: ’’Câtă costă la intrari?’’
Ajungem în fața bisericii. Îi spun: ’’Intrăm. Nu vorbim în biserică. Faci ce face toată lumea.’’ Mă aprobă. Intrăm. Se citea Psalmul 50. Toată lumea era în genunchi. Îi fac semn să facă la fel. Nimic. Străinul își încrucișează mâinile, ia poziția defensivă și se uită pe sus de parcă aștepta să plouă cu rachete.
Imaginează-ți: o biserică cu oameni în genunchi, rugându-se, cântând, și în mijlocul lor, un negru, în picioare, admirând spectacolul. Rezistă 10 minute. Se plictisește. Mă ia de mână și ieșim afară. ’’Nu așa ne-a fost înțelegerea!’’- îi spun. El mă aprobă din nou și îmi spune că vrea să plecăm. Nedumerită, îl însoțesc spre ieșire. Ne îndreptăm spre același parc. Pe drum, îl întreb cum i s-a părut, la care el mă întreabă: ’’Dumnezeul tău cantă la tini? Și toți oameni de pe perete și sus, sunt Dumnezei la tini?’’ Încep să râd cu poftă. Era așa amuzant să petrec timpul cu el. Parcă era venit de pe altă lume. Cum să plătească cerșetorilor intrarea la biserică?! Cum să nu știe pentru ce sunt lumânările?! Cum să spună că preotul e Dumnezeu?!
Din nou, străinul era o provocare. Trebuia să îi explic, să îi fac o incursiune în lumea mea. În fond, avea să își petreacă aici următorii 6 ani. Dar cum să îi explic?! El nu îmi știa limba. Abia lega câteva cuvinte.
Ajungem în parc. Soarele îi scălda chipul ciocolatiu. Nu ne vorbeam, dar inimile noastre parcă se cunoșteau de o viață. Pentru prima dată, privirile noastre s-au intersectat. În spatele ochelarilor, doi ochi negri ca boabele de cafea mă analizau în detaliu. Străinul zâmbea… un zâmbet năucitor de perfect… inima parcă voia să îmi sară din piept… Mă blocasem… nu puteam să scot un cuvânt… În lumina amiezii de duminică, străinul ciocolatiu mă hipnotiza. Era cel mai frumos băiat pe care îl văzusem vreodată.
Apoi, inima îmi șopti o idee… Am cumpărat un caiet și 2 pixuri. Eram decisă să îl învăț pe ciocolatiu limba, cultura și obiceiurile mele. Din nou, inima nu mă lăsa să îl las să plece. Așa că am început să desenăm. De toate și despre tot. Din nou.. o bancă, un parc și 2 copii care desenau.
