Prima iubire (platonică) nu moare niciodată

0
1725

Aveam 17 ani, când mă luptam cu o adolescență firavă și consternată de întâmplări parcă în ciuda sorții. O ieșire rebelă din camera de cămin unde stăteam în timpul liceului și zării ochii cei mai frumoși pe care mi-i puteam imagina vreodată. Contextul era cel al unui bar de cartier, plin de pătimași ai băuturii și prostituate sub acoperire care încercau să-și ademenească clientii. Nu era desigur locul meu și mă simțeam pierdută, intr-un spațiu, din care îmi mai lipseau doar cătușele. Exceptând ochii acelui băiat, care-și purta, parcă din obligație, cei 19 ani nu mă împingea nimic să mă bucur.

 

A fost prima iubire vizibilă. Am petrecut ( probabil mai mult din bun simț decât din plăcere – el) câteva luni încercând să asimilăm ceea ce putea fi o relație între adolescenți împiedicați de viață. Buzele sale, mi-au fost primul sărut. Mâinile sale, primele pe care le-am atins. Nu s-a întâmplat mai mult între noi, dar acest „puțin”, avea să-mi țină sufletul aprins în speranță, pentru anii ce aveau să urmeze. M-am cuibărit la pieptul lui, neștiind, încă, să-i interpretez bătăile inimii.

 

Am început să-i fiu, dar nu știam ce. Era frumos ca razele soarelui în timp ce-și încălzește Pământul… Puteam sta să-l privesc ore în șir, oricum n-aș fi știut altceva să fac. Trăiam frumos și intens fără împliniri explicite carnale. Până când, intr-o zi rece de octombrie, totul avea să se termine. El dispăru. Inafara țării, din câte am înțeles . Inutilă autoflagelarea mea…nu aveam să-l mai revăd vreodată. Am trăit 10 ani în amintirea lui, păstrându-i intact locul prețios din sufletul meu. Șirul de evenimente negative care s-au petrecut în urma lui, n-au făcut decât să întărească ideea unei „iubiri” care chiar s-a întâmplat.

 
Acum câteva zile, după 10 ani în care îmi pierdusem speranță, l-am văzut trecându-mi prin față. Evident schimbat și preocupat, parcă, de responsabilitățile vârstei, cu privirea rece și fugitivă, același mers împins de preocupări… Dar era el. Ochii lui…ah ochii lui. Cerul mi-a zâmbit. Nu m-a observat. Purta o femeie blondă și aparent cicălitoare, la brațul său. Am rămas în loc timp de câteva minute. Nu-mi părea real. Încă nu-mi pare. Pe cât de frumos pe atât de scuturător…

 

Aș vrea să-l pot reîntâlni. Aș vrea să-i mărturisesc, acum, căci, poate, ,atunci nu am avut curajul…dar nu voi forța destinul. De-ar trebui să mai aștept încă 10 ani, aș face-o. Viața mi-e frumoasă acum și înaintez țanțoș si plină de determinare, dar amintirile care mă conduc la el, au cel mai frumos și sigur lacăt din lume.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.