Aveam 17 ani, când mă luptam cu o adolescență firavă și consternată de întâmplări parcă în ciuda sorții. O ieșire rebelă din camera de cămin unde stăteam în timpul liceului și zării ochii cei mai frumoși pe care mi-i puteam imagina vreodată. Contextul era cel al unui bar de cartier, plin de pătimași ai băuturii și prostituate sub acoperire care încercau să-și ademenească clientii. Nu era desigur locul meu și mă simțeam pierdută, intr-un spațiu, din care îmi mai lipseau doar cătușele. Exceptând ochii acelui băiat, care-și purta, parcă din obligație, cei 19 ani nu mă împingea nimic să mă bucur.
A fost prima iubire vizibilă. Am petrecut ( probabil mai mult din bun simț decât din plăcere – el) câteva luni încercând să asimilăm ceea ce putea fi o relație între adolescenți împiedicați de viață. Buzele sale, mi-au fost primul sărut. Mâinile sale, primele pe care le-am atins. Nu s-a întâmplat mai mult între noi, dar acest „puțin”, avea să-mi țină sufletul aprins în speranță, pentru anii ce aveau să urmeze. M-am cuibărit la pieptul lui, neștiind, încă, să-i interpretez bătăile inimii.
Am început să-i fiu, dar nu știam ce. Era frumos ca razele soarelui în timp ce-și încălzește Pământul… Puteam sta să-l privesc ore în șir, oricum n-aș fi știut altceva să fac. Trăiam frumos și intens fără împliniri explicite carnale. Până când, intr-o zi rece de octombrie, totul avea să se termine. El dispăru. Inafara țării, din câte am înțeles . Inutilă autoflagelarea mea…nu aveam să-l mai revăd vreodată. Am trăit 10 ani în amintirea lui, păstrându-i intact locul prețios din sufletul meu. Șirul de evenimente negative care s-au petrecut în urma lui, n-au făcut decât să întărească ideea unei „iubiri” care chiar s-a întâmplat.
Acum câteva zile, după 10 ani în care îmi pierdusem speranță, l-am văzut trecându-mi prin față. Evident schimbat și preocupat, parcă, de responsabilitățile vârstei, cu privirea rece și fugitivă, același mers împins de preocupări… Dar era el. Ochii lui…ah ochii lui. Cerul mi-a zâmbit. Nu m-a observat. Purta o femeie blondă și aparent cicălitoare, la brațul său. Am rămas în loc timp de câteva minute. Nu-mi părea real. Încă nu-mi pare. Pe cât de frumos pe atât de scuturător…
Aș vrea să-l pot reîntâlni. Aș vrea să-i mărturisesc, acum, căci, poate, ,atunci nu am avut curajul…dar nu voi forța destinul. De-ar trebui să mai aștept încă 10 ani, aș face-o. Viața mi-e frumoasă acum și înaintez țanțoș si plină de determinare, dar amintirile care mă conduc la el, au cel mai frumos și sigur lacăt din lume.
