Autor: Lhana ROMA-NOVA(03.02.2019)
Şi dacă pietrele se închină
cine, cui îi poartă vină,
cine ştie de ce piatra
stă în genunchi şi-şi plânge soarta,
cine ştie ce durere
poartă în sufletu-i, ce jele?!…
Cine poate da răspuns
că n-o fi îndeajuns
tremuratul sub zăpezi
şi suspinul sub lespezi,
cine ar putea să ştie
când o piatră moartă-i vie?!…
Numai Unul, Dumnezeu,
este Cel Ce dă speranţă
unei pietre, unui zeu,
nu-L trata cu ignoranţă,
căci veni-va ziua în care
Îi vei cere tu iertare!…
Iar la marea judecată
ne vom aduna cu toţii,
şi… bucată cu bucată,
şi cei răi, cei buni, şi hoţii,
vom fi cântăriţi pe rând
şi iertaţi, din când în când!…
Nu noi vom avea ocaua,
nu noi vom regla cântarul,
ci ne-om feşteli iacaua
c-al nost’ suflet e tâlharul,
el va mai fura o dată
din batista înnodată!…
Dacă în tainice batiste
lacrimi multe noi am pus
dar, uitând de acatiste,
am gândit că sunt de-ajuns,
vom vedea cum primesc vină
acei ce mereu se închină,
fiindcă doar închinăciune
fără caznă şi căinţă
e tristeţe, înşelăciune,
suflet făr’ de pocăinţă!…
Poate că ştiau secretul,
poate că s-au pocăit
şi-au lăsat acas’ regretul,
pietrele… când s-au jertfit…