Doamne, de ce îmi trimiţi, iarăşi, grei fiori de moarte
care-mi ţipă în urechi că iubirea mea-i nebună,
de ce nu îmi spui chiar Tu prin scrisoare sau prin carte
ci, mă laşi, în miez de noapte, să cat eu pe cer cu lună?!
Doar că luna se piteşte supărată printre nori
şi în frământări de pâine îşi ascunde a sa faţă,
unde pot găsi eu visul ce-a fugit tocmai în flori
şi-a lăsat abia o urmă, acest gând, această aţă?!
Prima noastră întâlnire pe acest tărâm de vise,
într-un parc, în miez de iarnă, lângă brazii argintii,
ne-a unit în picătura unei lacrimi fin prelinse
dintr-o rouă tremurândă printre norii pământii…
De atunci… trecut-au veacuri, veacuri lungi de suferinţi
care mor, se nasc, renasc, numai Tu le ştii secretul
dar, şi veacuri de uitare, de strigări, de rugăminţi
şi-am ajuns tocmai acolo unde a vrut timpul, şiretul!
În acea călătorie ce-am avut de străbătut
de la alpha la omega pân’ la marele popas,
cântecul numit speranţă, s-a întâmplat că l-am pierdut…
Numai florile de mac mă pot scoate din impas!
Plecând capul în pământ, într-un glas, ele şopteau:
“Noi, atunci, eram fecioare şi treceam la horă în sat,
de pe prispă, într-o noapte pre când stelele dormeau,
cea mai mică dintre noi a greşit şi… l-a furat!
Astfel că, trecut-au anii… şi-a venit o primăvară
când, râvnind la frumuseţe, într-o zi sfântă de mai,
am uitat şi noi pe prispă, ca şi tine, tot afară,
visul care a prins aripi şi-a fugit în cer, spre Rai…
De acolo se pogoară ori de câte ori doreşte
să ne dea dulce sărut, să ne mângâie gingaş…
Iartă-ne, dar, te rugăm, şi, în secret, te pregăteşte
a-l primi, din nou, în suflet dar, acum, e… fluturaş!”.
