Speranţa-i o voce ce –mi sună în ureche
Şi-mi spune în taină, cu glas scăzut, ades,
Încrederea în mine să nu mă părăsească
În viaţa mea, pentru ce urmează a se întâmpla.
Fără deznădejde, amar sau vreo tristeţe, să trăiesc,
Căci zorile de zi în fiecare dimineată se vor ivi.
Speranţa-i ca o lampă aprinsă ce-mi arde- n trup
Şi-mi luminează calea spre-o destinaţie necunoscută,
Dar de mine mult dorită , aşteptată şi râvnită,
Cu ea la plimbare pornesc şi sigur nu greşesc
Şi voia Lui încerc din răsputeri să o găsesc.
Speranţa-i rozul trandafirului peren şi-nfloritor,
Simbol ce ascunde-n el un mister fermecător,
Mă aplec spre el, căuş din palme fac,
Mă las ademenită de prospeţimea şi vigoarea lui,
Adulmec lacom un parfum suav, năucitor,
Visez şi romantica-mi poveste descifrez.
Speranţa-i credinţa infinită pe care orice om o are,
Pe care nu o cuprinde nicio apă sau o mare,
Mână în mână cu tainica noastră chemare,
Se plimbă în ale noastre suflete fără hotare.
Când viaţa –mi este poate la grea încercare,
Speranţa, acel simţământ inefabil, porunceşte,
Nu te lăsa, luptă şi puternic mereu să fii,
Căci neînfrânt vei fi şi greul vieţii sigur îl vei dovedi!
Speranţa mă modelează, sufletul îl imprimăvărează etern,
Doar ca eu să las în urmă trecutul şi acele poveri,
Să stăpânesc cu –nverşunare acele temeri,
Să ridic ochii în sus, către El, Dumnezeu
Şi rozul speranţei în inima mea se va etala mereu.
Speranţa-n suflet în fiecare zi o sădesc,
Cu lacrimi de bucurie vreau să o stropesc,
Şi-o roză să –nflorească –n inima mea,
Să-i simt mereu gingăşia şi puritatea
Şi-n inocenţa mea vreau să cred mereu,
Că speranţa de bine este reală ca această minunată floare.
