Testul suprem al prieteniei adevărate

1
2090

M-am născut în New Delhi, capitala Indiei. Simțeam momentele melancolice de liniște petrecute pe malul drept al râului Yamuna, afluent al mărețului Gange. Priveam îngândurată apa tulbure și încercam să-i deslușesc misterioasa tăcere. La fel eram și-acum trei ani, chiar dacă doar o copilă cu haine pătate, murdare, și-o basma portocalie, cu model floral, pe cap, zburda desculță cu gândurile furate și ascunse în pumnul drept. Era în zadar, căci absolutul sacru nu se arată, iar taina nu-i este scrisă în adâncuri, ci în apa pe care te plimbi cu barca.

 
În ansamblu, acest oraș era locuit neîntrerupt, au fost construite, de-a lungul mileniilor, mai multe așezări distincte. Reprezintă o importanță redusă, fiindcă testul suprem al prieteniei adevărate s-a dat în Manchester. Aici am aflat că rezultatul este deosebit de dureros.

 
M-am ridicat și am urcat treptele înalte. M-am plimbat pe străzile aglomerate, numai fabrici de prelucrare a bumbacului și magazine cu tricotaje-confecții, unde se-nghesuiau agitatele femei să-și găsească ceva pe gustul lor. Sticlării din colț în colț, dar într-o dugheană am remarcat un frumos bibelou de porțelan sculptat în elefant. Am privit prin geamul ușor fumuriu minute bune, până când un trecător turmentat a dat neintenționat peste mine. M-a trezit din gândul nefast c-aș putea retrăi clipele acelea grele. Ce putere suprafiresc de grijulie l-a păstrat neatins și curat? Era un demon cu aripi de înger, era lotusul iubirii? Era un prieten mai bun decât mine. L-a lăsat intact, de nu s-a spart, de nu s-a zgâriat. N-avea pic de praf, era imaculat și alb.

 
Soarele se juca printre nori, iar raze de întuneric îmi dădeau fiori. Umbre de lumină formau orizonturi nedescoperite. Îmi fac curaj și merg mai departe, lăsând în urmă marea amintire a trecutului care se vărsa în suflet printr-o deltă de vinin.
Aeroportul internațional Palam m-a marcat profund de o pronunțată fărâmițare a resemnării și de invaziile de lacrimi ce-mi curgeau pe fiecare obraz. Triumfă supărarea punând stăpânire pe o mare parte a emoțiilor mele. Apogeul prieteniei adevărate dintre doi diferiți a fost atins de două mari imperii ale morții care reușesc să unifice cea mai mare parte a iubirii, care impune nedespărțire.
Suferința rivalizează prin strălucirea neagră și dură cu mine, din India, sau Anglia. În Manchester s-a dezvoltat atașamentul meu față de animale.

 
Mama mea a murit într-un accident acum patru ani. Am fost crescută de unchiul meu, care s-a străduit să-mi întipărească în inimă principii precum „animalele sunt jucării, iar noi, circarii, ne jucăm cu ele pe degete”. A decis să nu-mi mai continui studiile și să lucrez ca îngrijitoare de animale.

 
În Manchester, am lucrat la multe circuri. Văzând cum, în preajma mea, fețele animalelor de la circ radiau de fericire, m-am atașat de ele și mi-am dorit să fiu ca ele. Încercam să-mi dau seama cum e să privești lucrurile de la-nălțime, mă urcam, seara, când toți dormeau, iar luminile erau stinse, pe trapez și rămâneam de fiecare dată surprinsă de înălțimea magnifică. Alteori mergeam în patru labe, alteori imitam sunetele animalelor. Era frumos și parcă mă înțelegeau dintr-un simplu gest. Cel mai drag mi-era elefantul Almaas. Obișnuiam să-i aduc fructe, când nimeni nu se uita.
– Veena, striga unchiul la mine făcându-mă să tresar, iar inima să-mi pulseze sângele cald de două ori mai puternic.
Îl mângâiasem pe trompă pe Almaas și alergam spre direcția de unde venise glasul lui dur. Era chiar acolo, lângă doi colegi de-ai săi, mari oameni, care s-au făcut remarcați.
– În această seară se dă un spectacol mare. Te-ai ocupat mereu de treburile din spate, a venit momentul să-ți dau voie să ne urmărești cum distrăm lumea și o facem să zâmbească.
Fericirea mea era în ascensiune în timp ce vorbea. Îmi dorisem mereu să cercetez ce se petrece în cortul măreț. Am așteptat nerăbdătoare, număram secundele, devenise obositor. Când venise vremea spectacolului, picioarele-mi s-au împleticit pe drumul cu gazon uscat și-am căzut. Norocul meu că un băiat politicos mi-a întins mâna și m-a ajutat să mă ridic. Nefiind un om obișnuit, ci o simplă îngrijitoare, am stat pe margine, lângă cuștile cu animalele feroce.
Luminile se stinseseră, trei gonguri s-au auzit la diferență de trei secunde, apoi, în centru, o lumină orbitoare l-a acaparat pe prezentator. Sperctacolul formase, practic, în subconștientul meu, desfășurat la mii de kilometri depărtare, în New Delhi, cu o deosebită varietate de numere ale acrobaților suspendați de lanțuri, vaste scamatorii și magii, în zonele de frontieră, când animalele erau maltratate, în cortul răului, se desfășura un război. Până și cel mai masiv și înalt elefant a plecat capul, formând cu ceilalți, patru șiruri aproape paralele, separate de un metru de aer tensionat și văi de suspine. Era o cruzime, dar pe public nu prea-l interesa. În extremitatea vestică se aflau prelungirile cuștilor, leii așteptând să fie chemați. Formau o succesiune de regi, dar aveam să cunosc că omul e cel din vârful piramidei, la sfârșitul lanțului trofic. Leii erau dominați de biciul usturător, compus din platouri de piele lungă, deosebit de netedă, care urca spre spatele bietelor animale. Ultimele două cruzimi pe care le făcuse unchiul meu, au unit palmele mele și mi le-am pus la ochi, au dominat lacrimile de-a lungul obrajilor stacojii și sufletul îmi impunea suferința, trăiam pe măsură cu necuvântătoarele.

 
N-am mai suportasem și ieșisem afară. Era cea mai ploioasă zi pe care-o pierdusem. Unchiul meu mi-a dovedit că în el se ascunde un monstru. Marcată de tensionarea treptată a vieții interne, fiind o iubitoare de animale, am decis să le eliberez. Am riscat să dinamitez echilibrul stabilit după normele lor ilegale. Alegerea a fost pierdută când l-am văzut pe cel ce m-a ridicat, se afla în treacăt pe lângă mine, dar s-a oprit să-și dea seama dacă apa de pe față este reprezentată de lacrimi sau stropii de ploaie. Imperativele pe baza cărora s-a cristalizat ploaia ne-a făcut să ne liniștim. Venise iarna. A fost sentimentul de grandoare izvorât din dimensiunea libertății, vechimea mea în acest mediu și rolul asumat ca îngrijitoare de animale în Manchester. De aici refuzul de a ieși cu el la o întâlnire. S-a afirmat ca un reprezentant de frunte al mișcării de nealiniere din lumea a treia și al acceptării situației.
Relațiile conflictuale cu unchiul meu, instaurate din clipa proclamării punerii lacătului pe sufletul meu și vederii cum, fără milă, lovea animalele, au alimentat cursa înarmării, care a făcut astăzi din ambele state în care-am stat, o putere nucleară – un regret și o pierdere continuă. Începuse să experimenteze pe animale noi, avea sprijinul sefului, ceea ce-l includea în rândul marilor puteri. Asta a condus la încetarea statutului meu de îngrijitoare, pentru libertatea animalelor, am deschis porțile cuștilor.
Urmase un alt conflict armat între mine și un leu. A constituit mărul discordiei dintre două ființe. Elefantul Almaas s-a opus și a pus graniță conflictului, a încheiat sfâșiat de furia leului. Recensământul din acel timp poate fi considerat cea mai amplă culegere de date din istoria unui elefant, la o săptămână distanță fiind înregistrată la poliție o mulțime de nedreptăți venite din partea circului la care lucram. Almaas a fost dus de urgență la spital, a fost îngrijit de un medic foarte bun, dar nu se știa ce avea să urmeze.
Eram vinovată de tot ce s-a întâmplat. Aveam să-l pierd pe micuțul elefant din cauza gândului că animalele ar fi fericite în libertate, fără să mă gândesc însă la consecințe. Almaas m-a salvat, a fost un prieten adevărat. Știam ce se va întâmpla și am fost ajutată de familia băiatului care-mi fura săruturi de zmeură, să-l ducem pe elefant înapoi în India, astfel să se termine totul într-o nuanță mai deschisă.
Fusese un drum lung cu avionul, dar când am ajuns, s-a încheiat cu moartea un tratat de prietenie. Am fost noi diferiți, dar ne-am înțeles mai bine decât ca doi oameni. Suferința era mare, dar n-am plâns. L-am lăsat să se ducă spre zări senine.

 
M-am resemnat și nu mai trăiesc cu un glonț în stomac.
– Te poți mândri astăzi cu numele de cea mai devotată prințesă elefant, spune el în timp ce-mi ridică capul cu două degete de sub bărbia mea.
– Crezi că Almaas a murit împlinit?
– Cu siguranță, răspunse el foarte încet.
– Un stol de porumbei sălbatici, am grăit eu absentă. E un semn de noroc… Să-i urmăm, adaug după o clipă, prinzându-l de mână.
Am pornit amândoi, cu pași mici, grei, ca și când am fi avut pietre în încălțăminte, căci știam că aveau să nu-i prindem vreodată. Pe străzile aglomerate răsunau numai chicotelile noastre.

Comentarii

Comentarii

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.