TU, EŞTI CERNEALA MEA ALBASTRĂ

0
521
  • (26.03.2016) –

Tu, eşti cerneala mea albastră
ce se aşterne pe-o hârtie
dar, când o rup şi-o zvârlu pe fereastră
începi, în sufletu-mi, a scrie!

Despre trecutul prins în joc
şi despre ai tăi copii cuminţi,
despre iubirile de foc,
despre bunici, despre părinţi…
Despre trădări, neîmpliniri,
ori despre lovituri ascunse,
despre căderi şi amintiri,
despre speranţe în noi pătrunse…
Despre victorii fără steaguri
ce-şi pierd mereu învingătorii,
despre războaie pentru ranguri
în care cumperi, de vrei, glorii!

Cu tine, încep să scriu o carte
şi încerc să fiu doar eu de vină
că Universul ne desparte
la depărtări de ani-lumină.
E vina mea că m-am născut
cu cinci secunde mai devreme,
de-aş fi ştiut, de-aş fi ştiut,
aş fi şi azi, în măr, un vierme!

Ascuns în fructul interzis
m-aş fi gândit de mii de ori
cum să ajung în paradis,
la tine, să te cat prin flori…
Şi, poate, aş fi aflat atunci,
din ochii tăi blând sclipitori
că, de nu poţi zbura, te-arunci!…
Nu laşi cerneala printre nori!

Eu, am lăsat un singur strop
să curgă în cer, să dea culoare
dar, din albastrul strâns în snop
răsare curcubeu… şi doare!

Am scris o carte, ieri, cu tine…
Te-ai risipit pe întreg pământul!…
Eu… adunam cuvintele, ştii bine,
tu… rescriai în inimi jurământul!

Am scris o carte, ieri, cu tine
şi în dânsa, tu… scriai, de mine!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.