Am văzut, și nu doar o singură dată, o poză cu o fetiță bolnavă de cancer, cu niște ochi superbi. Undeva, sub poza ei, era scris: ” Deși are cancer, încă mai e frumoasă! Nu merită un ”like”? ”. Și mi-am adus aminte de cuvintele unui prieten : ” La ce dai ”like”, ce-ți place? E ca și cum ai trece pe lângă un om care moare și nu găsești altceva să-i spui decât: Ce drăguț ești! Ce bine îți stă! ” Cuvintele acelui prieten erau în alt context, dar nu știu de ce, privind la poza fetei, mi-am amintit de ele. De fapt știu, pentru că și eu sunt în situația acelei fete, cu singura diferență că eu sunt un picuț mai mare decât ea și sunt căsătorită. Boala aceasta cruntă nu vine să te întrebe dacă ești copil, tânăr sau bătrân, dacă ești frumos sau urât, dacă ești deștept sau prost, dacă ești analfabet, ai studii medii sau superioare, dacă ești un geniu sau dacă ești un idiot. Te lovește și te macină, uneori foarte rapid, alteori foarte lent. Stai cu moartea atârnată de gâtul tău, ca un colier mișcător, care abia așteaptă să-și strângă lațul cât mai mult și să te lase fără suflare. Răceala ei te cuprinde încet și sigur și nu-ți dorești decât căldură, multă căldură. O cauți în ochii celor din jur, însoțită de un dram de înțelegere, unii știu s-o ofere, alții, nu. Te privesc cu milă. La ce îți folosește asta când tu nu-ți dorești mila lor, îți dorești căldura lor. Îți dorești ca, atunci când te privesc să nu spună: ”Vai săraca fată! Atât de tânără și e bolnavă de cancer!”. Îți dorești să fii văzută ca un om normal, un om care are vise, un om care se bucură de frumosul oferit de viață, chiar dacă vede și urâțenie.
Un om care știe valoarea vieții mult mai bine decât cei sănătoși, un om care vrea să rămână demn în suferința lui. Nu știu dacă fetița aceea și-a dorit într-adevăr ca poza ei să circule și să ceară ”like”-uri. Pot să vorbesc doar despre mine, am scris un mesaj de adio adresat prietenilor virtuali, cu ceva timp în urmă, și mesajul meu ”a circulat”, fără să fiu întrebată, au apărut oameni pe care eu nu-i cunoșteam, mi-au lăsat mesaje, m-au întrebat cum pot fi ajutată. Le-am răspuns tuturor că nu pot fi ajutată decât cu un gând bun, dar acum, când colierul se strânge foarte tare, mă gândesc la ceilalți care pot fi ajutați, și singurul ajutor e acel ”amărât” de 2% din impozitul pe venit, pe care fiecare dintre voi îl puteți direcționa către programele de prevenire și tratare a cancerului. Noi nu avem nevoie doar de ”like”, vrem să fim ”like you”, ”like her”, ”like him”, adică sănătoși. Pentru mine, deja e foarte târziu, dar pentru alții, poate însemna dreptul la un zâmbet luminos, zâmbet născut din speranță și dorință de viață. Stă în puterea fiecăruia dintre voi!
Ai dreptate…e o boala care te loveste fara sa-ti dai seama…Mama a fost diagnosticata cu,cancer gr III.A urmat un tratament de care doctorii nu erau siguri ca o sa-l suporte (citostatice,raze cabalt si doua operatii la san)…mergeam pe strada si nu stiam unde ma duc,eram speriata,nu imi imaginez o viata fara mama.Cu ajutorul Lui Dumnezeu,acum ebine.Le doresc din suflet tuturor celor care sufera de aceasta boala,sa aiba parte de miracolul pe care eu l-am avut,multa sanatate si fiti optimisti,pentru ca acesta este primul medicament al acestei boli.
Nici eu nu-mi imaginam o viață fără mamă, dar am trăit-o. Știi, viața te poate lovi de multe ori, fără să te doboare. Dar,uneori, te poate doborî dintr-o singură lovitură. Mulțumesc pentru gândurile tale bune și pentru urările tale. Eu îmi doresc ca nimeni, niciodată, să nu fie bolnav.
http://divxonline.biz/drama/5013-now-is-good.html
Viata bate filmul.
daca nu te superi ce fel de cancer ai?? mi-as dori sa te faci bine..sa iti poti trai viata
Din păcate, LeiMar nu mai e, s-a stins în ziua de 21 aprilie.
Fie ca Dumnezeu sa aibe grije de sufletul ei….