Viata bate filmu

Ma numesc ALIS.
Am 30 de ani. De 12 ani stau in Bucuresti (oras pe care nu l-as fi dat pentru nimic in lume.
In momentul de fata trebuie sa ma mut, nu foarte departe, la cca 110 km.
Copilul meu mi-a schimbat viata. Da, o sa am un bebe. Inca nu stiu ce va fi, sper sa fie sanatos, cum vrea Dumnezeu.
Povestea mea incepe la 19 ani.
Atunci am venit prima oara in Bucuresti.
Nu il suportam. Vroiam acasa, nu vroiam sa ma adaptez la viata asta. Mi-a luat ceva timp, cam o jumatate de an.
Tata m-a adus la facutate cu toate bagajele dupa mine si m-am trezit singura in Bucuresti la 19 ani.
Tare am  mai plans.
Mi-au tinut de urat cartile, stateam zile intregi (pe langa faptul ca mergeam la cursuri) in camera de camin si citeam.
In camera la inceput am fost 4 fete: N,C.A si eu.
Mai aproape de mine am simtit-o pe N, ea m-a scos din lumea mea de fata de la “tara”, am iesit in “lume” ca sa zic asa. Parca atunci constientizam ca traiesc, ca incep o noua etapa a vietii. Aveam ideile mele preconcepute, avem un stil de viata aparte, mai de jungle.
Si, asa am inceput sa ies in lume.
Am inceput sa merg la dicoteca (la inceput mai rar, la urma din ce in ce mai des), cluburile de prin Regie..

In primul an de facultate am fost cuminte.
In al doilea m-am angajat la o firma ca secretara.
Acolo pot spune (cam dupa 2 luni),ca  viata mea s-a schimbat.
Am cunoscut iubirea vietii mele, si acum il mai iubesc pe acest om. Il iubesc nespus, cu toata fiinta mea. Nu stiu daca el m-a iubit la fel, m-a iubit in felul lui dar nu stiu cat. El este  P, persoana care m-a “transformat” nu stiu cat in bine, nu stiu cat in rau.
In bine, pentru ca mi-a aratat “lumea” (ce descoperisem eu era doar o parte), prin el am vazut lucrurile altfel, el m-a “modelat” dar in acelasi timp m-a “distrus” treptat sufleteste. Aveam 20 de ani, eram o fata abia trecuta in adolescent (deoarece eu am evoluat mai greu), eram vulnerabila, credeam ca totul este roz, nu stiam ce-I minciuna, nu stiam ca exista oameni rai, ca exista invidie, lacomie, ura etc.

Am cunoscut asta, si mi-a fost tare greu.
Am avut o prietenie destul de lunga, din 2000 pana in 2005 fara intrerupere, ne vedeam cam la 2 saptamani in anii acestia.
Ceva in sufletul meu imi spunea ca-I prea frumos sa fie adevarat, de aceea nu m-am abandonat lui toata, am pastrat ce era (asa consideram eu ) mai sfant, mai pur pentru mine, si cred ca regret, poate imi aduceam aminte cu drag de prima noapte, dar nu a fost sa fie asa, nu a fost ca el sa fie primul barbat in viata mea.
A urmat o perioada de 1 an in care nu ne-am vazut, in care nu ne-am vorbit. A urmat un an chinuitor pentru mine. Plangeam noptile in sir, ma gandeam la el, imi era dor de tot   ce faceam impreuna, treceam pe langa un loc pe unde fuseseram noi doi sau cu alti prieteni, totul era trist, era atat de greu fara el, dar el… era departe si nu vroiam sa se mai intoarca, imi era frica ca nu ma voi mai desparti de el.
Am cunoscut intre timp un baiat, frumos din cale afara, simpatic, destept, era tot viitor doctor, se asemanau intr-un fel. Ne-am pus de accord sa avem  o relatie fara implicare emotionala. Si asa a fost, de  mica durata.
Apoi, fix aproape dupa un an, nevoia m-a impins si l-am chemat sa ma ajute.
Nu a stat pe ganduri, l-am sunat vineri si luni a fost in Bucuresti.
Era neschimbat, putin cam stangaci, nu prea stia cum sa se poarte cu mine, eu eram emotionata, am dormit acasa in noaptea aceea.
A doua noapte nu.

Si am inceput sa sufar iar.
Am inceput sa-l iubesc iar, sa-l iubesc si mai mult, cu adevarat, am suferit ingrozitor, am zis ca nu o sa mai am lacrimi niciodata, atat de multe am varsat in noaptea in care am primit mesaj de pe telefonul lui de la o asa zisa “iubita” de-a lui ca este cu ea, ca el doarme ca un copulasi dupa ce s-au iubit mult si frumos, ca eu sa-mi vad de viata mea etc.
Nu mai eram eu, nu mai stiam ce sa fac, era 3 dimineata, nu aveam cum sa sun pe nimeni la ora aceea, era groaznic, aveam ganduri de sinucidere, am stat si am plans pana in zori cand s-a facut ora 8 si a trebuit sa ma duc la munca.
Ajunsa acolo, ma podidea plansul in orice clipa, ii trimisesem mesajul pe telefonul lui exact asa cum l-am primit.
M-a sunat, i-am raspuns si ne-am vazut. L-am iertat, de atunci nu a mai fost chiar asa de rau, dar s-a insurat cu alta, cu cea cu care fusese tot timpul impreuna de cand il cunoscusem..
ce mai viata…
Si nu s-a terminat inca, am continuat sa ma vad cu el mai departe, cu timpul mai rar, acum suntem in 2011 in luna octombrie, nu a mai venit din iunie, deci ne-am vazut in ultimii 2 ani cam la o luna distanta, iar in ultimul timp cam la 2-3 luni.
Nu stiu de ce inima mea il mai vrea dupa atata chin.
El tot timpul imi spunea sa-mi fac o viata a mea, sa nu stau toata ziua in camera sa-l astept pe el, ca el spera ca am o viata a mea particulara cand nu se afla in Bucuresti
Asta cred ca faceam, ma mai duceam la un film, intr-un parc, la cumparaturi , dar tot il asteptam.
O prietena chiar mi-a spus: “daca continui in ritmul acesta, la batranete parca te vad singura, stand pe o banca in fata blocului si asteptand.. Eu trec pe acolo si te intreb ce faci iar tu imi vei raspunde: nu a venit pana acum”, iar eu, in disperare de cauza, am incercat sa ies, sa ma intalnesc cu alti tipi cand timp el nu era in Bucuresti.
Si , am iesit cu un tip destul de dragut, destept, cu casa, masina, bani, tot ce vroiai, mai putin initiat in arta seductiei, si, el mi-a taiat poza cu acest tip, spunandu-mi ca nu-I de mine, ca eu arat mult mai bine etc.
Si, am renuntat la acest tip.
Am dat din coate m-am zbatut, si am inceput o aventura cu un tip mult prea “ocupat”, am rams insarcinata, acum astept un bebe, voi fi mama singura dar nu-mi pare rau.
Tot timpul am vrut sa investesc in dragoste, am cautat dragostea, viata este mult prea cruda, nu este  ca in filme sau in carti, “viata bate filmul” pe departe.

Nu-mi este teama ca nu am cum sa-mi cresc copilul, nu mi-e frica de gura lumii, nu mi-e frica aproape de nimic, sunt in stare sa trec munti si ape, mi-e teama de momentul in care copilasul meu ma va intreba” Tati meu unde e?” aceasta intrebare ma macina, ma zdrobeste. Tatal acestui copil vrea sa-l recunoasca numai ca ii va fi incapabil sa-l vada cel putin in primii ani ai lui de viata.

Aceasta este conditia pe care mi-au pus-o ai mei, ca nu vor sa-l vada, ca nu vor sa auda de el. Numai asa ma vor ajuta.
Stau si privesc in urma si vad ca in ultimii 12 ani de viata nu am reusit mare lucru, am schimbat 3 locuri de munca, stau inca in chirie in Bucuresti, am o masina, castig cat de cat bine, dar nu intr-atat incat sa-mi pot permite ca in concediu de maternitate sa stau in chirie in continuare impreuna cu bebele care o sa vina, am unele lucruri ale mele si atat.
Ce viata am Doamne?
Iti multumesc  Doamne ca totusi  sunt o fire puternica si nu am luat-o razna sau pe alte cai.
Am scris aceasta poveste ca pe o lectie de viata, din care ar putea trage invatatura alte tinere.
Poate voi scrie si finalul peste cativa ani, sa vedem unde ajung.
Va multumesc pentru rabdarea cu care ati citit povestea mea.
Aliss

Comentarii

Comentarii