Zambet divin

0
1786


Zambet, seninatate, bucurie , inocenta….intr-un cuvant : Copilarie.


Si daca viata mea se oprea  acolo ? Daca momentul ar fi fost ratat si eu as fi fost acum un suflet ratacitor dar fericit, alaturi de alte miliarde de stele, plutind in neant si imensul  Univers ?


Doar 5 ani …un copil fericit si curios. Nu-mi pasa decat de unica mea papusa primita de la iubita mea bunica. Ce stiam eu ca viata mi se va sfarsi in cateva minute?


Tatal meu, om gospodar, cumpara si depozita benzina, pe vremea cand salamul iti era dat cu feliuta si painea pe jumatate. Mi s-a parut fascinant sa-l vad cum transfera dintr-un butoi mai mare, intr-unul mai mic, acest lichid deosebit de periculos. Dar ce stiam eu, un copil ? Asa ca mi-am intrebat tatal in treacat, daca as putea face acelasi lucru, dar nu m-a auzit, altminteri m-ar fi oprit.


Asa ca, in pasi saltareti, cu papusa la subsioara, am apucat furtunul ce iesea din butoiul acela mare….O singura data sa inspir, a fost suficient….


Liniste…pace…cantecul pasarilor nu se mai auzea…imi tiuiau urechile de atata liniste. Ce fericire…! O fericire ce-mi inunda toata fiinta si ma ridica in plan orizontal, usor ca o parere. Priveam de sus trupul meu plapand…De-abia m-am recunoscut.


 Deasupra  mea  statea aplecat tata..Ce face ? Plange….De ce ? Se chinuie sa ma resusciteze ; imi face respiratie “gura la gura”, imi scoate aerul si vaporii de benzina din plamanii mei plapanzi.


Sunt atat de fericita.. nu stiam ca exista atata fericire…Nu mai plange, tati…sunt bine. Uite: deasupra mea, zburand cu aripi de inger, plutesc zambindu-mi , mama, tata si fratele meu. Ma petrec catre inalturi, imi canta cu glasuri de ingeri….Sunt atat de usoara….sufletul meu e atat de extaziat! Vad in departare o scara : alba, imensa, asteptandu-ma. Pentru mine e acolo, sfarsindu-se in nori, ascunzand eternitatea. Incep sa urc plutind…fac un pas si inca unul…Mana mea atinge norul.


Ma trezesc…..Hei…unde-i fericirea mea? De ce ma arde pieptul si ma chinui sa respir ? Vreau la scara, vreau  la stele.


Sirena masinii de salvare nu ma lasa sa ma intorc…Liniste, ma dor urechile, nu pot sa vad! Mana mamei ma mangaie usor in timp ce asistentii medicali ma urca pe targa. Mersul masinii imi face rau…lesin.


Un licar de lumina…oare cat am dormit? Ca printesa din “ Frumoasa adormita”, deschid ochii si razele soarelui ma fac sa-i inchid. Incerc sa ma frec la ochi si nu pot ; ceva ma tine , ceva ca o franghie legata strans. Dupa incercari repetate, ochii incep sa intrevada : un tavan alb si rece, un gratar de fier de la marginea patului si un copac cu fire langa pat. Toate firele astea sunt infipte in mine : unde sunt ? Ma doare tot corpul iar  mainile si picioarele imi sunt legate. Vreau sa scap : Ajutor ! Mamii….tati.. unde sunteti ? Zaresc, in disperarea mea, capul mamei culcat pe marginea patului, stand in genunchi… Adormise. Incep sa ma linistesc. Mama e acolo, tinand mana mea vanata , strapunsa de acele acelea imense. Unde e fericirea mea neconditionata, unde e linistea si pacea ? In locul lor, simt teama si durere, miros de spirt si pastille.


Sunt in starea asta de 3 zile. Ma intreb ce o fi fost in sufletele parintilor mei cand doctorul nu le-a garantat ca voi trai, cand el insusi s-a rugat la D-zeu sa aiba grija de mine si sa-mi daruiasca viata. Dar eu stiam ca El mi-a sortit sa traiesc, doar mi-a interupt plutirea spre Rai.


O bat usor pe umar pe cea care nu se miscase de langa patul meu, pe cea care invatase sa se roage si sa creada in D-zeu in cele trei zile de cosmar. Cu lacrimi in ochi, privirea incetosata si alba la chip, ma priveste: la inceput cu nedumerire si apoi cu ochii mari, plini de speranta.


Atingerea ei calda pe frunte ma asigura ca totul va fi bine….Mangaierea imi aduce linistea in suflet si tot ce vreau este sa plec ….sa zbor. Apare si tata, plange si ii multumeste in genunchi lui D-zeu. De foarte multe ori sau chiar de fiecare data, le spun tuturor ca mie mi-a fost data viata de doua ori : o data cand m-a nascut draga mea mama si o data cand tata m-a salvat ghidat de Cel de Sus. Le sunt recunoascatoare si ii iubesc pe amandoi la fel de mult.


…..


Cat de bine ma simt acasa….toata lumea ma inconjoara cu multa dragoste si atentie…Ma intreaba ce imi aduc aminte din acea zi, cat de clara imi este amintirea. Le raspundeam …dar calea mea spre Rai a ramas secreta. Nu vroiam sa creada ca am luat-o razna.


Dupa ce noutatea a mai palit si toti s-au asigurat ca voi fi bine si nimic rau nu mi se mai poate intampla, viata a reintrat pe fagasul ei normal; pentru ceilalti, nu si pentru mine.


Anii au trecut…


Imi place mult sa privesc cerul…sa formez tot felul de imagini din norii zugraviti pe infinitul albastru. Ma relaxeaza, ma face sa ma simt mica si totodata, parte dintr-un tot….parte din Univers, parte din Divinitate.


Dar oare imaginatia mea sa fie atat de bogata si precisa incat sa-l intrevad printre nori pe chiar Creatorul meu? Clipesc si imi spun ca odata pierduta concentrea, se va disipa si imaginea. Dar nu , cand deschid ochii, El este acolo…privindu-ma cu ochi blanzi si aratand ca in picturile de pe peretii bisericii. Raman uimita si-L privesc secunde in sir, absorbita de maretia si fericirea pe care mi le transmite. Aparitiile Lui devin zilnice, iar in drum spre scoala, in autobuzul cu care calatoresc, aleg locul de la fereastra pentru a mentine comunicarea vizuala cu Protectorul meu.


A devenit prietenul meu imaginar si ori de cate ori aveam probleme, imi indreptam privirea spre cer si rezolvarea venea imediat. Chiar daca era innorat, un loc dintre nori devenea senin si chipul Lui imi umplea copilaria de fericire.


Imi doream atat de mult sa-I povestesc mamei despre El. Oare m-ar fi crezut sau m-ar fi linistit ca e doar imaginatia mea ? Nu i-am spus, nu i-am dezvaluit nici ca seara, dupa ce plecam in camera la culcare, eram capabila sa levitez. Ma concentram, ma gandeam la El, si ma ridicam de la podea plutind usor. Este de neimaginat fericirea si sentimentul pe care ti-l da plutirea; simti atata libertate si implinire…Exersam seara, si de fiecare data imi reusea plutirea timp mai indelungat. Dar nici nu ma gandeam sa-mi dezvalui secretul.


Imi placea, mai ales cand mergeam la Biserica, sa observ cum necuratul ii pandea pe cei  ce venisera acolo din alte considerente decat acelea ale credintei. Era o imagine comica: se chinuia sa intinda de pergamentul pe care scria numele celor care barfeau, radeau si gandeau necurat. Isi facea ”portofoliul de client”. Ma straduiam sa nu rad, sa nu fiu adaugata si eu pe lista lui.


….


Plang cu lacrimi amare….Plang si-l cert pe D-zeu ca a rapit-o de langa mine : bunica mea draga nu mai este. Rapusa de o boala atat de des intalnita, diabetul, acum sta intinsa in salonul pe care nu de mult il foloseam sa organizam diferite jocuri cu toti nepotii ghidati de Buni. Unde-i veselia si rasetele de umpleau casa zilele trecute?


 Imi indrept privirea spre cer, dar nu-L zaresc. Cred ca supararea si tristetea care colcaie in inima mea, mi-au blocat senitatea si inocenta. Sunt suparata pe El; o vreau pe Buni inapoi !!!!


Mi-e dor de El…nu L-am zarit toata ziua. E clar ca starea mea de spirit nu-mi permite comunicarea. Raman seara la bunicul : ii tin de urat. Incerc sa dorm dar nu pot oricat de mult mi-as dori. Poate somnul imi va lua suferinta si incerc sa ma mint ca e posibil sa fie doar  un cosmar. Dar patul nu ma vrea : ma inghionteste si-mi alunga somnul. Nu mai am aer si ies afara…E o noapte neagra ca smoala…Nu tu stele, nu tu luna, si-un aer greoi ma intampina. Ma trec fiorii si adierea de vant  rece ce o simt foarte aproape, ma trezeste pe deplin.


Nu e doar o parere : aripile negre imense ce falfaie in fata mea ma impietresc. Raman pe loc, fara sa ma pot  misca. Privesc cu ochii mari si uimiti cum umbra lor ma atinge parca si simt fiorului raului. O ia pe bunica…!!! Imi vine sa strig si sa o  alung. Bunica mea este un inger….pleaca, demon hidos!


La fel de repede cum a aparut…umbra raului dispare.


Trupul bunicii e acolo…la fel si sufletul, il simt aproape, ii simt plutirea.Pericolul a trecut.


Si poate nu intelegeam moartea…asa cum nu o inteleg si azi. Stiu doar ca sufletul, ajuns la stadiul final pe aceasta lume, calatoreste cu nesat spre experienta urmatoare. Lasa in urma multa durere, dar nu e constient de asta. Lasa in urma multe neimpliniri……dar va mai avea timp, intr-o existenta urmatoare, sa le infaptuiasca. Porneste la un nou drum, fara amintiri , fara poveri , doar cu telul de a evolua din ce in ce mai mult, in scopul  lui de a atinge perfectiunea. Plateste cu varf si indesat, daca a gresit….este recompensat inzecit daca si-a gasit implinirea si linistea. De multe ori nu-si explica de ce….se intampla, dar toate au motiv. Adreseaza intrebari divinitatii, gaseste raspunsuri in viata de zi cu zi. Isi aminte chiar , cateodata, franturi din vietile anterioare. Atunci, isi da seama ca trebuie sa continue sa evolueze si sa-si caute implinirea in ganduri si fapte bune, in compasiune si ajutor, pentru ca urmatoarea existenta sa beneficieze , fara sa stie neaparat DE CE ?.


Asa ca….zambeste si daruieste ! Hraneste-ti sufletul cu fapte bune, adapa-l cu vorbe dulci, inveseleste-l cu linistea si iubeste-l !

 

Comentarii

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.